|
primit de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
A doua variantă a legii salarizării - reforma promisă sau instituţionalizarea epuizării din spitale?
Într-un sistem căruia îi lipsesc mii de medici, asistenţi medicali, infirmieri, brancardieri şi îngrijitoare, cea de-a doua variantă a legii-cadru a salarizării a produs, înainte de a ajunge la votul Parlamentului, o grevă de avertisment pentru care au fost notificate 523 de unităţi sanitare şi perspectiva unei greve generale pe termen nelimitat, anunţată pentru 28 iulie, ceea ce arată că ruptura dintre construcţia administrativă a Guvernului şi realitatea din spitale a depăşit de mult limitele unei dispute asupra unor coeficienţi.
Cea de-a doua variantă a legii-cadru trebuia să repare eşecul primei, deoarece Legea-cadru nr. 153/2017 a fost adoptată cu numeroase lacune, cu grile incapabile să păstreze un raport justificabil între studii, răspundere şi salariu, cu funcţii omise sau aşezate arbitrar, cu reglementări necorelate privind sporurile şi cu prevederi a căror aplicare a fost amânată, limitată ori modificată prin intervenţii legislative succesive, până când sistemul salarizării publice a ajuns să funcţioneze mai curând prin excepţii şi derogări decât prin regula stabilită de lege.
După nouă ani de aplicare fragmentată, Guvernul dispunea de toate informaţiile necesare pentru a identifica funcţiile subevaluate, diferenţele nejustificate dintre categorii profesionale, efectele plafonării sporurilor, consecinţele îngheţării unor drepturi şi imposibilitatea de a administra un sistem public prin acte normative care promit salarizare unitară, dar produc tratamente salariale diferite pentru activităţi comparabile, astfel încât noul proiect trebuia să fie rezultatul lecţiilor acumulate în aproape un deceniu, nu o altă grilă incompletă care preia o parte dintre inechităţile vechi şi adaugă unele noi.
În sănătate, această eroare capătă o gravitate aparte, deoarece salariul nu remunerează doar timpul petrecut într-un spital, ci pregătirea dobândită în mulţi ani de studiu, obligaţia de formare profesională continuă, răspunderea juridică pentru fiecare decizie, expunerea la boli, activitatea desfăşurată noaptea, în weekend şi în zilele de sărbătoare, precum şi solicitarea fizică şi psihică produsă de munca desfăşurată în apropierea permanentă a suferinţei, a urgenţei şi a morţii.
Însăşi Ministerul Sănătăţii a recunoscut oficial că personalul sanitar fusese aşezat în proiect sub alte categorii profesionale din sectorul public, deşi activitatea sa presupune un grad ridicat de răspundere, şi a cerut creşterea coeficienţilor pentru personalul medico-sanitar şi auxiliar, plata cu 100% în plus a gărzilor şi a activităţii desfăşurate în zilele de repaus şi de sărbătoare legală, precum şi diferenţierea remuneraţiei în funcţie de tipul şi dificultatea gărzii, iar această poziţie formulată de ministerul care cunoaşte funcţionarea spitalelor reprezintă recunoaşterea din interiorul Guvernului că grila construită de Ministerul Muncii nu evaluează corect profesiile medicale.
Forma publicată la 17 iulie prevede o majorare de numai 30% pentru activitatea obişnuită prestată în weekend şi în zilele de sărbătoare legală, o majorare de 20% pentru gărzile de urgenţă efectuate în aceleaşi zile şi plata gărzilor de monitorizare fără o asemenea majorare, deşi actuala Lege-cadru nr. 153/2017 permite sporuri de până la 75% pentru gărzile efectuate în zilele lucrătoare şi de până la 100% pentru cele efectuate în zilele de repaus şi de sărbătoare legală, ceea ce înseamnă că proiectul prezentat drept o îmbunătăţire reduce tocmai remuneraţia acordată muncii prin care spitalele îşi continuă activitatea după încheierea programului obişnuit
Problema gărzilor nu poate fi redusă la procentul înscris pe fluturaşul de salariu, deoarece norma medicilor din spitalele publice este de 35 de ore pe săptămână, Codul muncii stabileşte că durata maximă medie a timpului de muncă, împreună cu orele suplimentare, nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, iar regulamentul privind organizarea gărzilor prevede că medicul beneficiază de 24 de ore de repaus după activitatea curentă urmată de activitatea continuă într-o linie de gardă, reguli concepute pentru protejarea sănătăţii medicului şi pentru păstrarea capacităţii sale de a lua decizii în siguranţă.
În lunile care au precedat acest proiect au fost semnalate public situaţii în care un medic începea activitatea în programul de zi, continua cu garda de noapte şi rămânea în spital în ziua următoare, ajungând la 30 de ore de muncă neîntreruptă sau chiar depăşind această durată, iar un asemenea program obligă un om epuizat să stabilească diagnostice, să prescrie tratamente, să evalueze urgenţe şi să intre în intervenţii pentru care orice diminuare a atenţiei poate produce consecinţe ireversibile.
Regulamentul modificat în aprilie 2026 permite organizarea gărzilor în intervale mai scurte şi consacră repausul de 24 de ore, însă aplicarea efectivă a acestor prevederi depinde de existenţa unui număr suficient de medici, deoarece o secţie care nu are personalul necesar pentru acoperirea liniilor de gardă nu poate acorda tuturor medicilor repausul prevăzut de lege fără să lase pacienţii neacoperiţi, ceea ce transformă deficitul de personal într-o presiune permanentă asupra celor rămaşi şi obligă spitalele să aleagă între respectarea timpului de odihnă şi continuitatea serviciului medical.
Cifrele oficiale confirmă proporţiile acestei lipse, deoarece Ministerul Sănătăţii a transmis în circuitul de avizare un memorandum pentru deblocarea a 7.621 de posturi vacante, dintre care 1.910 posturi pentru medici, 2.955 pentru asistenţi medicali, 2.261 pentru personalul auxiliar sanitar, 436 pentru alte categorii medico-sanitare cu studii superioare şi 59 pentru personalul de cercetare, iar aceste cifre reprezintă numai posturile vacante pentru care unităţile sanitare au cerut imediat organizarea concursurilor, nu întregul necesar de personal al sistemului public de sănătate. În spatele fiecărei poziţii neocupate se află un număr mai mare de pacienţi repartizaţi unui asistent medical, mai multe gărzi împărţite între puţinii medici disponibili, mai multe activităţi fizice preluate de infirmierii şi brancardierii rămaşi, mai multe ore suplimentare, mai puţin timp de odihnă şi o probabilitate mai mare ca oboseala acumulată să afecteze calitatea actului medical, astfel încât economisirea unui salariu prin blocarea unui post este plătită, în realitate, prin epuizarea mai multor angajaţi şi prin reducerea siguranţei pacientului.
La această presiune se adaugă noua reglementare a sporurilor pentru condiţii de muncă, deoarece actualul cadru permite, pentru anumite activităţi desfăşurate în condiţii deosebit de periculoase, sporuri cuprinse între 55% şi 85% din salariul de bază, în timp ce proiectul coboară plafonul la 50% pentru primul grad şi la 30% pentru al doilea grad şi limitează acordarea lor la cel mult 10%, respectiv 20% din personal, introducând şi pentru condiţiile periculoase ori grele limite privind numărul salariaţilor care pot primi compensaţia. Într-o secţie de boli infecţioase, expunerea biologică nu încetează după primii 10% dintre angajaţi, într-o secţie de terapie intensivă solicitarea fizică şi psihică nu aparţine numai persoanelor selectate administrativ pentru acordarea sporului, iar într-un laborator în care personalul lucrează cu substanţe periculoase riscul nu poate fi împărţit printr-un procent bugetar, motiv pentru care două persoane care lucrează în acelaşi loc, în aceeaşi tură şi sub aceeaşi expunere nu pot fi remunerate diferit pentru riscul suportat în mod egal.
O lege a salarizării ar trebui să ofere stabilitate, echitate şi motive reale pentru ca profesioniştii să rămână în sistemul public de sănătate. Atunci când spitalele funcţionează cu mii de posturi vacante, iar continuitatea actului medical depinde de personalul care lucrează la limita rezistenţei fizice şi psihice, reducerea stimulentelor pentru gărzi şi restrângerea compensării condiţiilor de muncă nu reprezintă o soluţie, ci un risc.
Un sistem medical nu poate fi construit pe epuizarea celor care îl ţin în viaţă. Fiecare post neocupat înseamnă mai multă muncă pentru colegii rămaşi, mai puţin timp pentru refacere şi o presiune suplimentară asupra calităţii actului medical. În cele din urmă, consecinţele nu sunt suportate doar de personalul medical, ci şi de pacienţi.
În ziua în care o linie de gardă va rămâne neacoperită, un diagnostic va fi întârziat sau epuizarea unui angajat va afecta îngrijirea unui pacient, răspunderea politică va aparţine celor care au cunoscut deficitul de personal, au cunoscut durata reală a gărzilor, au cunoscut consecinţele reducerii sporurilor şi au ales, cu toate acestea, să le înscrie din nou în lege.
Dacă obiectivul noii legi este consolidarea sistemului sanitar, atunci aceasta trebuie să reflecte realitatea din spitale, nu doar constrângerile bugetare. O reformă autentică nu poate cere mai mult de la oameni oferindu-le mai puţin. Ea trebuie să pornească de la un principiu simplu, un personal medical respectat şi motivat înseamnă un sistem de sănătate mai sigur pentru fiecare dintre noi.
|
