|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
"Deşteaptă-te, române!", prin vocea medicilor, asistenţilor şi a celor care ţin spitalele în viaţă
Peste 500 de spitale şi unităţi sanitare au intrat astăzi în grevă generală, într-un sistem în care deficitul de personal este estimat la peste 30.000 de posturi, în care autorităţile discută deblocarea a numai aproximativ 7.800 şi în care aceeaşi putere executivă pregăteşte reducerea cu aproape 14.000 a numărului de paturi până în anul 2028, în timp ce încearcă să prezinte diminuarea veniturilor celor care ţin spitalele deschise drept reformă, echitate şi disciplină bugetară.
În această dimineaţă, în sute de unităţi medicale au rămas în funcţiune urgenţele, secţiile de terapie intensivă, dializa, oncologia, neonatologia, camerele de gardă şi celelalte servicii de care depind nemijlocit viaţa şi siguranţa pacienţilor, în timp ce consultaţiile, internările şi intervenţiile care pot fi amânate au fost reprogramate, nu pentru că personalul medical şi-ar fi abandonat obligaţiile profesionale, ci pentru că medicii, asistenţii, infirmierii, brancardierii, ambulanţierii, farmaciştii, biologii şi personalul administrativ refuză să mai accepte ca supravieţuirea sistemului public de sănătate să fie întemeiată pe epuizarea lor continuă.
Greva nu a produs această criză, ci a făcut-o vizibilă, deoarece lipsa de personal, gărzile succesive, turele acoperite cu echipe incomplete, concediile amânate, responsabilităţile transferate de la un post vacant asupra celor rămaşi şi timpul tot mai redus acordat fiecărui pacient existau cu mult înainte ca angajaţii să înceteze lucrul, iar ceea ce Guvernul demis numeşte astăzi blocaj reprezintă, în realitate, rezultatul unei administraţii care a consumat ani la rând sănătatea celor angajaţi pentru a compensa propriile decizii.
Diferenţa dintre cele peste 30.000 de posturi considerate necesare şi cele aproximativ 7.800 pe care autorităţile propun să le deblocheze nu este o simplă divergenţă de evaluare, ci expresia unei viziuni politice în care spitalul este redus la o schemă de personal şi la o limită de cheltuieli, deşi fiecare post neocupat înseamnă, în viaţa reală, o gardă suplimentară pentru un medic, mai mulţi pacienţi pentru un asistent, mai multe saloane pentru o infirmieră, mai multe intervenţii pentru un brancardier şi o probabilitate mai mare ca oboseala să devină eroare.
Statul nu poate transforma lipsa angajărilor într-o obligaţie morală pentru salariaţi şi nu poate pretinde ca un sistem subdimensionat să funcţioneze la nesfârşit prin sacrificiul individual al celor care lucrează în el, pentru că devotamentul profesional nu este o resursă bugetară, rezistenţa fizică nu este o linie de finanţare, iar conştiinţa medicului sau a asistentului nu poate fi folosită drept substitut pentru răspunderea instituţională.
În această stare de fragilitate, proiectul noii legi a salarizării nu corecta inechităţile existente, ci ameninţa să le adâncească, deoarece plafonarea sporului pentru munca din weekend, limitarea sporului pentru condiţii periculoase şi excluderea a peste 30% dintre angajaţii sistemului de la orice spor ar fi produs pierderi de venit fără ca riscul profesional, programul de noapte, munca din zilele de sărbătoare sau presiunea exercitată asupra personalului să se reducă în vreun fel.
Pentru unele categorii, compensarea muncii de noapte, din weekend sau din zilele de sărbătoare ar fi ajuns la numai 3 ? 5 lei pe oră, sumă care nu exprimă valoarea socială a acelei munci, ci incapacitatea autorităţii de a înţelege că timpul petrecut într-un spital atunci când restul societăţii se află acasă nu poate fi evaluat printr-o sumă simbolică, desprinsă de uzura fizică, de viaţa familială sacrificată şi de răspunderea care însoţeşte fiecare decizie medicală. Sporul pentru condiţii periculoase nu este un avantaj acordat prin bunăvoinţa puterii, ci recunoaşterea juridică a unui risc pe care salariatul îl suportă în folosul comunităţii, sporul pentru munca de noapte nu este o favoare, ci compensaţia pentru alterarea ritmului biologic şi a vieţii personale, iar plata activităţii desfăşurate sâmbăta, duminica şi în zilele de sărbătoare reprezintă costul firesc al continuităţii unui serviciu public care nu poate fi închis atunci când administraţia îşi încheie programul.
A elimina compensaţia, păstrând obligaţia şi riscul, nu înseamnă reformă salarială, ci instituirea unei nedreptăţi prin lege, deoarece statul ar continua să pretindă aceeaşi disponibilitate, aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi expunere profesională, dar ar refuza să le mai recunoască în venitul celui care le suportă.
Cu atât mai grav este faptul că o modificare de asemenea amploare a fost împinsă de un Guvern demis, prin miniştri ale căror atribuţii sunt restrânse la administrarea treburilor publice curente, fără mandatul politic necesar pentru a redesena salarizarea întregului sector bugetar şi fără posibilitatea unei negocieri sociale autentice, în care autoritatea să poată angaja statul prin decizii cu efecte care vor continua mult după încetarea interimatului. Curtea de Apel Bucureşti a suspendat procedura proiectului, iar această hotărâre nu poate fi tratată ca un incident administrativ care trebuie ocolit, pentru că ea priveşte însăşi legalitatea traseului prin care un executiv provizoriu a încercat să impună o reformă structurală, motiv pentru care actualul Guvern are obligaţia de a respecta limitele mandatului său, de a conserva drepturile salariale existente şi de a nu transforma interimatul într-o perioadă în care sunt adoptate decizii pe care nimeni nu şi le asumă politic.
Un Guvern interimar poate menţine funcţionarea instituţiilor, poate preveni blocaje imediate şi poate administra continuitatea serviciilor publice, dar nu poate folosi precaritatea politică drept libertate de a modifica raporturile salariale, de a diminua veniturile şi de a obliga sute de mii de salariaţi să suporte consecinţele unei politici pentru care executivul nu mai deţine încrederea Parlamentului.
În acelaşi timp, informaţiile privind solicitarea unor liste cu numele angajaţilor care participă la grevă şi intenţia suspendării anticipate a contractelor individuale de muncă ridică o problemă politică şi juridică de o gravitate aparte, deoarece administraţia unui spital nu poate fi transformată într-un aparat de supraveghere a libertăţii sindicale, iar autoritatea managerială nu poate fi folosită pentru a induce teamă celor care exercită un drept recunoscut de lege. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că suspendarea contractului individual de muncă operează numai pe durata participării efective la grevă, nu înainte de declanşarea acesteia şi nu ca sancţiune pentru simpla exprimare a acordului de a protesta, ceea ce înseamnă că orice listă întocmită anticipat, orice ameninţare şi orice presiune exercitată asupra salariaţilor depăşesc administrarea legitimă a instituţiei şi tind să transforme ierarhia profesională într-un mijloc de constrângere.
Greva personalului sanitar nu este îndreptată împotriva pacienţilor, deoarece serviciile esenţiale continuă să fie asigurate, iar oamenii aflaţi în situaţii critice beneficiază de îngrijire, astfel încât răspunderea pentru consultaţiile şi intervenţiile amânate nu poate fi transferată exclusiv asupra angajaţilor care protestează, după ce aceştia au avertizat asupra efectelor lipsei de personal şi ale unei politici salariale construite fără participarea lor reală. Cei care lucrează în sănătate nu cer să fie scoşi în afara disciplinei financiare şi nici să fie exoneraţi de răspundere, dar cer ca răspunderea să fie distribuită echitabil între profesioniştii care tratează pacienţii şi autorităţile care stabilesc numărul de posturi, veniturile, programul, condiţiile de muncă şi resursele fără de care actul medical nu poate fi exercitat în siguranţă.
Sunt alături de medicii, asistenţii medicali, infirmierii, brancardierii, ambulanţierii, farmaciştii, biologii, personalul tehnic, administrativ şi de asistenţă socială şi susţin revendicările lor privind menţinerea veniturilor, compensarea reală a riscurilor profesionale, deblocarea posturilor necesare şi respectarea libertăţii sindicale, pentru că apărarea drepturilor celor care lucrează în spitale înseamnă, în cele din urmă, apărarea dreptului fiecărui pacient de a fi tratat de personal suficient, odihnit şi respectat.
În primele ore ale dimineţii, în faţa spitalelor, cadrele medicale au cântat "Deşteaptă-te, române!", iar alegerea Imnului Naţional a conferit protestului sensul unei interpelări adresate statului însuşi, pentru că oamenii care veghează zilnic asupra vieţii au ajuns să cheme la luciditate o putere care le contabilizează munca, dar refuză să-i recunoască preţul. Când cei care păzesc viaţa sunt obligaţi să cânte deşteptarea celor care guvernează, tăcerea puterii nu mai poate fi explicată prin nepricepere, ci trebuie judecată ca răspundere politică.
|
