|
primit de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Excepţia transformată în metodă de guvernare
Nouă dintre cele zece puncte înscrise pe ordinea de zi au fost declarate urgente, toate cele zece au fost introduse, la momentul convocării sau al completării agendei, sub rezerva depunerii rapoartelor comisiilor, iar dintre ele numai unul priveşte aprobarea unei ordonanţe de urgenţă, aceasta este anatomia unei sesiuni extraordinare în care caracterul excepţional nu mai descrie gravitatea unei situaţii, ci graba cu care majoritatea doreşte să comprime deliberarea parlamentară.
Trebuie spus cu exactitate, pentru că într-o dezbatere legislativă cuvintele nu pot fi folosite aproximativ, numai PL-x 466/2026 reprezintă un proiect de lege pentru aprobarea unei ordonanţe de urgenţă, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2026, Ordonanţa de urgenţă nr. 58/2023 apare în titlu deoarece este actul normativ modificat de OUG nr. 39/2026, nu pentru că ar exista două ordonanţe supuse aprobării. Prin urmare, nu avem o sesiune convocată pentru aprobarea mai multor ordonanţe care produc deja efecte, ci o singură asemenea situaţie şi alte nouă proiecte ori propuneri legislative, dintre care unele schimbă domenii întregi ale vieţii publice.
Această distincţie juridică demontează justificarea implicită a urgenţei. Codul amenajării teritoriului, urbanismului şi construcţiilor este în Parlament din anul 2023, ceea ce face dificil de susţinut că, după trei ani de aşteptare, câteva zile din luna iulie au devenit subit decisive. Propunerile privind împrumutul SAFE şi integritatea au fost prezentate Biroului permanent la 22 iulie, iar proiectul privind decarbonizarea sectorului de încălzire şi răcire la 24 iulie, deşi pentru toate trei termenul constituţional de dezbatere şi vot final este 13 octombrie 2026. Aşadar, nu termenul constituţional a impus această precipitare, pentru că Parlamentul avea la dispoziţie mai mult de două luni, procedura de urgenţă a fost o alegere politică, nu o constrângere juridică.
Mai mult, patru proiecte, PL-x 523, PL-x 524, PL-x 525 şi PL-x 526, au fost adoptate de Senat la 27 iulie şi adăugate ordinii de zi a Camerei Deputaţilor printr-o decizie din 28 iulie, pentru a fi dezbătute şi votate în plen la 29 iulie. În mai puţin de două zile, deputaţii ar fi trebuit să studieze reglementări privind recompensarea personalului administraţiei fiscale şi vamale, modificarea Codului administrativ, măsuri fiscal-bugetare şi declararea unei crize pe piaţa petrolului, împreună cu reducerea accizei la motorină şi instituirea unei contribuţii de solidaritate. Aceasta nu mai este accelerarea rezonabilă a procedurii, ci reducerea deliberării parlamentare la intervalul administrativ dintre înregistrarea unui document şi apăsarea unui buton de vot.
Procedura de urgenţă este legitimă atunci când realitatea produce o situaţie neprevăzută care nu admite amânare ea devine însă o formă de degradare instituţională atunci când este aplicată, unor legi structurale, unor reglementări vechi de trei ani sau unor iniţiative al căror termen constituţional expiră abia în octombrie. Într-o democraţie parlamentară, timpul acordat dezbaterii nu este un privilegiu al opoziţiei şi nici o piedică pusă majorităţii, ci una dintre garanţiile prin care legea este separată de simpla voinţă momentană a celor care deţin voturile.
România are, formal, un cabinet guvernamental, ceea ce îi lipseşte este o guvernare coerentă, capabilă să transforme autoritatea administrativă în răspundere politică, în condiţiile în care mai multe portofolii sunt exercitate prin interimat, iar instabilitatea executivă este acoperită prin acumularea unor urgenţe legislative. Guvernul există ca structură şi continuă să se întrunească, inclusiv în şedinţă extraordinară la 28 iulie, dar existenţa formală a unui cabinet nu trebuie confundată cu existenţa unei direcţii de guvernare asumate, previzibile şi controlabile democratic.
Iar adevărata urgenţă nu se află în accelerarea unui cod al urbanismului rămas din 2023 şi nici în forţarea, în mijlocul verii, a unor proiecte pentru care termenul constituţional expiră în toamnă. Adevărata urgenţă este economică, produsul intern brut a scăzut în primul trimestru al anului 2026 cu 1,2% faţă de aceeaşi perioadă a anului anterior, iar rata anuală a inflaţiei a ajuns în iunie la 10,4% potrivit metodologiei naţionale. Calculată armonizat pentru comparaţia europeană, inflaţia României a fost de 9,2%, cea mai ridicată din Uniunea Europeană şi de peste trei ori mai mare decât media Uniunii, de 2,9%.
Aceste cifre descriu o economie prinsă între contracţie şi scumpiri, adică între diminuarea valorii produse şi diminuarea valorii banilor cu care cetăţenii încearcă să trăiască. În iunie, carburanţii şi lubrifianţii erau cu 23,1% mai scumpi decât cu un an înainte, iar Banca Naţională a indicat atât efectele directe şi indirecte ale şocului energetic, cât şi influenţa scumpirii energiei electrice şi a majorării impozitelor indirecte asupra traiectoriei inflaţiei. Inflaţia nu este o abstracţiune statistică, ea reprezintă diferenţa dintre salariul înscris pe hârtie şi ceea ce mai poate cumpăra acel salariu la sfârşitul lunii.
În loc să transforme Parlamentul într-un spaţiu al evaluării serioase a acestor dezechilibre, majoritatea îl convoacă pentru a trece, într-o singură succesiune de voturi, de la urbanism la sănătate, de la educaţie la împrumuturi, de la integritate la decarbonizare, de la administraţie la fiscalitate şi de la petrol la energie. Diversitatea domeniilor nu dovedeşte amploarea unei viziuni, ci absenţa unei priorităţi, atunci când totul este declarat urgent, urgenţa însăşi îşi pierde sensul şi devine doar instrumentul prin care puterea îşi scurtează obligaţia de a explica.
Nu formulez o solicitare către o majoritate care cunoaşte limitele procedurii şi le depăşeşte în mod deliberat. Consemnez însă sensul politic al acestei practice, atunci când urgenţa este invocată fără o necesitate obiectivă, când rapoartele ajung după convocarea plenului, iar deliberarea este redusă la o succesiune formală de intervenţii şi voturi, Parlamentul nu mai exercită deplin funcţia de legiferare, ci conferă aparenţă de legitimitate unor decizii deja închise în afara dezbaterii.
O asemenea practică nu grăbeşte legea, ci slăbeşte instituţia, nu întăreşte autoritatea majorităţii, ci îi expune refuzul de a se supune exigenţelor propriei puteri. Iar în clipa în care votul încetează să mai fie rezultatul discernământului şi devine simplă ratificare, nu doar procedura este compromisă, ci însăşi demnitatea Parlamentului.
|
