|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Reforma care îşi pierde curajul în faţa puterii
Şapte sute şaptezeci de milioane de euro, 112 senatori prezenţi, 55 de voturi pentru, 28 de abţineri şi 29 de parlamentari care, deşi se aflau în sala de plen, au ales să nu voteze.
Aceasta este imaginea unei puteri care invocă disciplina europeană atunci când cere sacrificii populaţiei, dar care îşi descoperă brusc rezerve juridice, ezitări politice şi nevoia unor proceduri suplimentare atunci când aceeaşi disciplină ajunge să atingă mecanismele de protecţie ale clasei politice.
Legea integrităţii nu a fost respinsă de o majoritate ostilă şi nici înfrântă printr-un vot politic asumat şi nici nu a căzut în urma unei opoziţii parlamentare articulate, ea a fost abandonată printr-o formă de absenţă calculată, prin acea tehnică a neparticipării la vot care permite partidelor aflate la guvernare să evite atât răspunderea adoptării, cât şi răspunderea respingerii, păstrându-şi în acelaşi timp libertatea de a se prezenta public drept apărătoare ale banilor europeni, ale Constituţiei şi ale reformei.
Această aritmetică parlamentară spune mai mult despre guvernarea lui Ilie Bolojan decât toate discursurile despre responsabilitate bugetară, eficienţă administrativă şi modernizarea statului, pentru că dezvăluie existenţa a două regimuri politice distincte: unul al severităţii absolute, aplicat cetăţeanului, salariatului, pensionarului şi instituţiei publice, şi unul al prudenţei nelimitate, rezervat partidelor, alianţelor şi intereselor aflate în proximitatea puterii.
Atunci când sunt majorate taxe, îngheţate venituri, limitate drepturi sau reduse cheltuieli publice, PNRR este prezentat drept o autoritate aproape metafizică, situată deasupra oricărei deliberări politice, o constrângere care ar anula libertatea de decizie a Guvernului şi ar transforma fiecare sacrificiu cerut populaţiei într-o consecinţă inevitabilă, însă, atunci când acelaşi PNRR reclamă adoptarea unei legislaţii privind integritatea funcţiei publice, termenele devin negociabile, procedurile pot fi reluate, proiectele pot fi redepuse, iar riscul asociat unei sume de 770 de milioane de euro este redus la dimensiunea unui accident parlamentar reparabil.
Aceasta este contradicţia centrală a reformei promovate de Ilie Bolojan, obligaţiile sunt prezentate ca fiind absolute atunci când produc costuri sociale, dar devin relative atunci când produc costuri politice, iar disciplina, atât de des invocată în raport cu societatea, îşi pierde fermitatea de îndată ce trebuie aplicată propriului sistem de putere.
Jalonul referitor la integritate nu a apărut în săptămâna votului, nu a fost descoperit în timpul sesiunii extraordinare şi nu a fost impus peste noapte de o instituţie europeană, ci era cunoscut de ani de zile, ceea ce înseamnă că Guvernul, partidele coaliţiei şi majorităţile succesive au avut timpul necesar pentru a redacta un text coerent, pentru a elimina vulnerabilităţile constituţionale, pentru a construi o susţinere parlamentară şi pentru a evita transformarea unei obligaţii previzibile într-o operaţiune legislativă desfăşurată sub presiunea ultimelor zile.
Un stat care cunoaşte de ani întregi o obligaţie, dar încearcă să o îndeplinească în ultimele ore, nu este victima unei crize de timp, ci autorul propriei sale incapacităţi administrative, iar un guvern care îşi justifică eşecul prin existenţa unui amendament neconstituţional recunoaşte, de fapt, că nu a fost capabil nici să controleze propriul traseu legislativ, nici să îşi coordoneze majoritatea, nici să producă o normă suficient de clară pentru a rezista confruntării parlamentare.
Problema retroactivităţii trebuie tratată cu deplină rigoare, deoarece nicio sancţiune nouă nu poate fi proiectată asupra unor situaţii juridice anterioare numai pentru a produce încetarea unui mandat aflat în curs, însă tocmai această exigenţă constituţională demonstrează cât de superficial a fost pregătit întregul proces, fiindcă neretroactivitatea legii nu reprezintă o subtilitate descoperită în timpul dezbaterii, ci unul dintre principiile elementare ale ordinii juridice, care trebuia avut în vedere înainte ca proiectul să ajungă la vot.
Legea nu poate fi concepută împotriva unei persoane determinate, dar nici blocată pentru protejarea unei persoane determinate, nu poate deveni armă pentru adversar şi scut pentru aliat, nu poate fi generală în formulare şi particulară în intenţie, pentru că, din momentul în care norma este construită sau oprită în funcţie de identitatea celui afectat, integritatea încetează să mai fie un principiu şi devine o simplă tehnică de administrare a raporturilor de putere.
Dacă amendamentul era neconstituţional, majoritatea trebuia să îl respingă, dacă proiectul devenise incoerent, trebuia să îl corecteze, dacă riscul pierderii celor 770 de milioane de euro era real şi imediat, Guvernul trebuia să îşi mobilizeze propria coaliţie, să îşi asume textul şi să producă voturile necesare, nu să permită ca legea să fie abandonată, iar apoi să prezinte redepunerea ei a doua zi drept expresie a responsabilităţii. A redepune o lege nu şterge eşecul votului, a relua procedura nu anulează lipsa de pregătire, iar a invoca ulterior Constituţia nu poate transforma improvizaţia în virtute, pentru că guvernarea nu înseamnă constatarea greşelilor după producerea lor, ci prevenirea lor prin competenţă, anticipare şi asumare politică.
De luni întregi, românilor li se spune că nu există alternativă la austeritate, că nu există alternativă la restrângerea cheltuielilor, că nu există alternativă la majorarea poverii fiscale şi că nu există alternativă la sacrificiile cerute celor care nu au participat la producerea dezechilibrelor bugetare, însă votul din Senat a demonstrat că alternativa apare întotdeauna atunci când rigoarea ajunge în interiorul sistemului politic, pentru că, în acel moment, se găsesc timp suplimentar, proceduri noi, justificări juridice, reevaluări şi posibilitatea unei reluări.
Cetăţeanului i se aplică imediat consecinţa, instituţiei i se aplică imediat reducerea, salariatului i se explică imediat de ce trebuie să renunţe, contribuabilului i se comunică imediat cât trebuie să plătească în plus, în timp ce partidele care au ratat adoptarea unei legi asociate unei sume de 770 de milioane de euro primesc dreptul la o nouă încercare, la o nouă redactare şi la o nouă negociere.
Aceasta nu mai este reforma unui stat, ci distribuirea inegală a rigorii, prin care societatea primeşte obligaţii fără termen de reflecţie, iar puterea primeşte excepţii fără termen de expirare, prin care sacrificiul este impus celor lipsiţi de influenţă, iar indulgenţa procedurală este rezervată celor capabili să îşi negocieze propriile reguli. Ilie Bolojan nu poate afirma, în aceeaşi logică politică, că fiecare euro din PNRR justifică diminuarea drepturilor cetăţenilor şi că eşecul unui vot privind 770 de milioane de euro reprezintă doar o dificultate procedurală ce poate fi reparată a doua zi, pentru că, dacă suma este suficient de importantă pentru a legitima austeritatea, trebuia să fie suficient de importantă şi pentru a obliga propria majoritate să pregătească, să susţină şi să adopte o lege constituţională.
Reforma nu se măsoară prin severitatea cu care puterea vorbeşte societăţii, ci prin severitatea cu care acceptă să se supună propriilor reguli, iar votul din Senat a demonstrat că, pentru actuala guvernare, disciplina este obligatorie numai în afara puterii, în timp ce, în interiorul ei, fiecare principiu poate fi renegociat, fiecare termen poate fi recuperat şi fiecare eşec poate fi redenumit procedură.
|
