|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Economia personală nu poate înlocui politica energetică
România are aprobată o schemă de ajutor de stat de 790 de milioane de euro pentru închiderea minelor Lonea, Lupeni, Livezeni şi Vulcan, dar, în clipa în care seceta reduce producţia hidroenergetică, un reactor nuclear este oprit, iar sistemul are nevoie de putere sigură, statul reporneşte Termocentrala Paroşeni cu huila extrasă tocmai din exploatările pe care le conduce spre dispariţie, construind astfel una dintre cele mai grave contradicţii ale politicii energetice româneşti, plătim pentru eliminarea unei resurse, dar depindem de ea în prima situaţie în care sursele alternative nu mai pot garanta continuitatea producţiei.
În faţa acestei contradicţii, premierul interimar, care deţine şi portofoliul Ministerului Energiei, nu a prezentat o explicaţie despre capacităţile închise, investiţiile întârziate, stocarea insuficientă sau dependenţa de importuri, ci a vorbit despre ora târzie la care ajunge acasă, despre becurile pe care nu mai are timp să le ţină aprinse şi despre aerul condiţionat care nu funcţionează în locuinţa sa, ca şi cum economia personală a unui om ar putea substitui politica energetică a unui stat şi ca şi cum milioanele de gospodării, spitalele şi întreprinderile României ar putea funcţiona după programul privat al prim-ministrului. A nu folosi aerul condiţionat poate fi o alegere personală, o formă de cumpătare sau, pur şi simplu, consecinţa faptului că aparatul nu funcţionează, însă ridicarea acestei situaţii la rangul de răspuns politic, într-un moment în care producţia industrială este restrânsă pentru ca sistemul energetic să reziste, nu exprimă responsabilitate, ci tentativa de a transforma incapacitatea instituţională într-o morală a sacrificiului, prin care cetăţeanul trebuie să consume mai puţin, industria trebuie să producă mai puţin, iar Guvernul este scutit de obligaţia de a explica de ce România nu mai dispune de suficientă energie fermă.
Prim-ministrul a anunţat că Dacia şi Ford şi-au oprit producţia până la 19 august, ceea ce ar reduce consumul cu aproximativ 200 MW, iar această cifră spune despre criza energetică mai mult decât orice discurs despre becurile stinse, deoarece o fabrică oprită nu înseamnă numai energie economisită, ci automobile care nu mai sunt produse, contracte care nu mai sunt executate, venituri care nu mai intră în economie şi angajaţi a căror muncă este suspendată pentru ca statul să compenseze prin restrângerea activităţii ceea ce nu poate asigura prin capacitate de producţie.
Un prim-ministru nu este evaluat după temperatura din propria locuinţă, după ora la care ajunge acasă sau după numărul becurilor pe care le stinge, ci după capacitatea statului de a păstra în funcţiune spitalele, fabricile, căile ferate, sistemele de alimentare cu apă şi gospodăriile, iar atunci când răspunsul puterii la insuficienţa energiei devine reducerea consumului, în locul creşterii producţiei, austeritatea încetează să mai fie o virtute personală şi devine certificatul unei politici eşuate.
Seceta a redus debitul Dunării şi a provocat oprirea unui reactor de la Cernavodă, însă seceta nu a decis închiderea minelor, nu a stabilit retragerea capacităţilor pe cărbune, nu a întârziat centralele care trebuiau să le înlocuiască, nu a subdimensionat stocarea şi nu a transformat importul într-o componentă a echilibrului energetic, pentru că natura poate explica momentul în care vulnerabilitatea devine vizibilă, dar nu poate fi făcută răspunzătoare pentru anii în care această vulnerabilitate a fost construită prin decizii politice. Tranziţia energetică nu înseamnă închiderea unei mine înainte ca economia regiunii să fie reconstruită, retragerea unei termocentrale înainte ca sursa destinată să o înlocuiască să fie racordată şi funcţională sau instalarea unor capacităţi dependente de vreme fără stocarea necesară, ci presupune o succesiune raţională în care fiecare megawatt eliminat este înlocuit cu un megawatt care poate fi produs atunci când sistemul îl solicită, nu numai atunci când există apă suficientă, vânt favorabil sau radiaţie solară.
Energia reprezintă temelia suveranităţii economice, condiţia continuităţii sociale şi instrumentul prin care un stat îşi păstrează libertatea de decizie, iar o ţară care renunţă prematur la propriile capacităţi de producţie nu abandonează doar o resursă, ci îşi reduce autonomia, îşi expune industria şi îşi transferă viitorul în mâinile altora. Germania, deşi dispune de o economie industrială puternică, de investiţii masive în energie regenerabilă şi de o infrastructură incomparabil mai solidă decât România, a produs în anul 2025 aproximativ 95,4 TWh de energie electrică din cărbune şi a stabilit anul 2038 drept termen general pentru eliminarea acestei surse, ceea ce demonstrează că nici măcar un stat cu resurse financiare, tehnologice şi administrative superioare nu îşi închide capacităţile ferme înainte ca sursele de înlocuire să poată garanta, în orice condiţii, continuitatea alimentării, stabilitatea industriei şi securitatea energetică. Germania şi-a închis exploatările de huilă, dar continuă extracţia lignitului, păstrează centrale pe cărbune şi îşi finanţează reconstrucţia regiunilor miniere până în anul 2038, în timp ce România importă recomandarea de a închide, dar nu şi disciplina de a construi înainte de a dezafecta, nu şi puterea financiară destinată transformării economice a comunităţilor şi nu şi prudenţa prin care capacităţile ferme sunt menţinute până când sursele noi pot prelua, în mod verificabil, sarcina celor retrase.
Diferenţa dintre politica Germaniei şi cea a României nu priveşte menţinerea cărbunelui ca opţiune permanentă, ci ordinea în care un stat îşi retrage capacităţile energetice, deoarece Germania păstrează sursele existente până când noile investiţii pot garanta stabilitatea sistemului, în timp ce România închide înainte de a construi şi transferă apoi costul acestei decizii asupra industriei şi populaţiei.
Prim-ministrul se află în fruntea unui Guvern demis, al cărui mandat constituţional este limitat la actele necesare administrării treburilor publice, iar faptul că deţine interimar şi portofoliul Energiei nu îi conferă nici un mandat strategic deplin, nici competenţă tehnică prin simpla cumulare a funcţiilor, dar îi impune obligaţia elementară de a nu transforma limitele instituţionale ale puterii sale într-o pedagogie a renunţării adresată poporului care nu a decis închiderea minelor, nu a întârziat investiţiile şi nu a retras capacităţile de producţie.
Austeritatea personală a prim-ministrului nu poate deveni politica energetică a unei ţări, pentru că energia economisită într-o locuinţă nu înlocuieşte energia pierdută prin oprirea unei centrale, prin întârzierea unei investiţii sau prin suspendarea producţiei industriale, iar cumpătarea individuală, oricât de lăudabilă ar fi, nu poate absolvi statul de obligaţia de a produce, de a investi şi de a anticipa. Un stat care îşi închide minele înainte de a construi sursele care le înlocuiesc ajunge, mai devreme sau mai târziu, să îşi închidă şi fabricile, iar când liniile de producţie vor fi oprite, locurile de muncă vor dispărea şi energia va fi cumpărată din import la preţul propriei noastre vulnerabilităţi, nu va mai fi suficient să ni se spună că prim-ministrul a stins becul şi a închis aerul condiţionat.
Statul trebuie să ofere predictibilitate legislativă, să reducă întârzierile administrative şi să folosească fondurile disponibile pentru investiţii strategice, astfel încât România să producă mai multă energie intern şi să depindă mai puţin de importuri. O economie puternică nu se apără prin austeritate simbolică, ci prin capacitatea de a produce, de a inova şi de a anticipa crizele înainte ca ele să afecteze cetăţenii şi companiile.
Va trebui să stabilim cine a stins economia.
|
