|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Când neputinţa se proclamă competenţă
Dunărea a ajuns la un debit de 1.450 de metri cubi pe secundă, cu aproape 63% sub media multianuală a lunii august, funcţionarea centralei nucleare de la Cernavodă, care asigură aproximativ o cincime din producţia de electricitate a României, a început să fie calculată în centimetri de apă şi în zile de răgaz, iar ministrul interimar al Apărării a găsit de cuviinţă să transforme detonarea unei stânci şi creşterea nivelului fluviului cu doi centimetri într-un episod de prestigiu personal şi de pretinsă eficienţă administrativă.
Nu operaţiunea tehnică este discutabilă, pentru că specialiştii, militarii şi lucrătorii mobilizaţi aveau obligaţia de a utiliza toate mijloacele legitime pentru protejarea unei infrastructuri strategice, ci indecenţa politică prin care o intervenţie de avarie, executată în momentul în care statul nu mai dispunea de timpul prevenirii, este confiscată de un demnitar şi prezentată publicului drept expresie a propriei competenţe.
Niciun om care înţelege gravitatea unei funcţii publice nu poate apărea în faţa unei ţări pentru a celebra faptul că a fost spartă o stâncă, iar apa a crescut cu doi centimetri, în timp ce autorităţile recunosc că fiecare centimetru obţinut înseamnă numai o zi suplimentară de funcţionare a centralei, deoarece între rezolvarea unei vulnerabilităţi şi amânarea consecinţelor sale există o diferenţă pe care numai aroganţa sau incompetenţa o mai pot ignora. Cei doi centimetri nu reprezintă o politică energetică, nu garantează funcţionarea centralei, nu înlătură riscul hidrologic şi nu schimbă faptul că debitul Dunării rămâne de aproape trei ori mai mic decât media perioadei, ci oferă un răgaz fragil, dependent de evoluţia fluviului, pe care ministrul interimar încearcă să îl convertească într-un certificat de autoritate politică.
În faţa unei asemenea situaţii, conduita instituţională firească ar fi presupus o comunicare sobră, prin care să fie explicate durata efectului obţinut, limitele operaţiunii, riscul unei noi scăderi, soluţiile pregătite pentru menţinerea producţiei şi consecinţele energetice ale unei eventuale opriri, nu distribuirea unei naraţiuni triumfale în care zgomotul exploziei substituie răspunsurile, iar doi centimetri de apă sunt transformaţi într-un bilanţ de guvernare. Trebuia spus de ce intervenţiile hidrotehnice au devenit urgente abia când funcţionarea centralei a fost ameninţată, de ce soluţiile permanente nu au precedat pericolul, ce se întâmplă după epuizarea efectului temporar şi prin ce surse va fi înlocuită energia pe care România nu o va mai putea produce dacă nivelul Dunării continuă să scadă, pentru că administrarea unei infrastructuri strategice înseamnă anticipare, continuitate şi responsabilitate, nu improvizaţie urmată de autopromovare.
Episodul poartă şi amprenta unei culturi politice pe care USR a cultivat-o ani la rând, proclamându-şi superioritatea morală, tehnică şi administrativă în raport cu toţi ceilalţi, pentru ca, odată ajuns la putere, să ofere drept probă a acestei superiorităţi imaginea unui ministru care confundă o operaţiune de necesitate cu un act de guvernare şi o amânare de câteva zile cu soluţionarea unei vulnerabilităţi naţionale. Aceasta este contradicţia care demască întreaga retorică a competenţei, în opoziţie, orice dificultate constituia dovada definitivă a incapacităţii adversarilor, în timp ce, din interiorul puterii, propria neputinţă este redenumită mobilizare, intervenţia tardivă este prezentată drept eficienţă, iar faptul că o centrală nucleară depinde de fiecare centimetru al Dunării este transformat într-o oportunitate de imagine.
Un executiv interimar, a cărui autoritate politică este limitată prin însăşi natura mandatului său, ar trebui să manifeste reţinere, luciditate şi respect pentru instituţiile statului, nu să utilizeze Armata, specialiştii şi gravitatea unei situaţii energetice drept decor pentru afirmarea personală a unui ministru care nu pare să înţeleagă că succesul nu constă în spectacolul unei stânci detonate, ci în evitarea situaţiei în care detonarea ei devine indispensabilă. Mai cinstit ar fi fost ca ministrul interimar să renunţe la această mistificare a proporţiilor şi să spună direct că intervenţia a câştigat numai câteva zile, că riscul nu a dispărut şi că, dacă producţia internă va fi redusă, România va trebui să cumpere din exterior energia pe care statul nu mai poate garanta că o produce în interior. Iar dacă aceasta este direcţia reală spre care ne conduc o producţie internă tot mai vulnerabilă şi un deficit acoperit prin importuri atunci să aibă măcar onestitatea politică de a o recunoaşte, în loc să prelungească adevărul prin explicaţii convenabile şi să prezinte fiecărui român doi centimetri de apă drept dovada unei competenţe inexistente.
Să transformi două zile de răgaz într-o victorie, să revendici politic meritul unei operaţiuni executate de specialişti şi să pretinzi admiraţie pentru amânarea unei probleme pe care nu ai rezolvat-o nu mai reprezintă o simplă eroare de comunicare, ci întâlnirea dintre incompetenţă şi indecenţă, dintre neputinţa administrativă şi aroganţa celor care cred că pot acoperi realitatea printr-o postare triumfală. Nu au consolidat securitatea energetică a României, nu au eliminat riscul şi nu au oferit o soluţie durabilă, au detonat o stâncă, au obţinut doi centimetri de apă şi au avut lipsa de măsură de a prezenta răgazul astfel câştigat drept performanţă politică.
|
