|
primită de la domnul deputat Florin-Bogdan Velcescu (Grupul parlamentar AUR)
Nu avem nevoie de o lege a adevărului, ci de un stat care să aibă încrederea românilor
Deputatul AUR Bogdan Velcescu avertizează că o eventuală lege împotriva "fake news" riscă să transforme statul în arbitru al adevărului şi să deschidă calea către cenzură. În opinia sa, autorităţile trebuie să sancţioneze ferm instigarea la violenţă şi faptele ilegale, dar nu să primească puterea de a decide ce opinii, informaţii sau interpretări sunt suficient de "false" pentru a fi eliminate din spaţiul public.
"Declaraţiile preşedintelui CNA, Valentin Jucan, despre nevoia unei legi împotriva "fake news" pornesc de la un caz grav, atacarea unei ambulanţe în judeţul Cluj după răspândirea pe TikTok a teoriei că ambulanţele răpesc copii, dar soluţia propusă riscă să creeze o problemă mult mai mare decât cea pe care încearcă să o rezolve. În momentul în care statul primeşte puterea de a decide ce informaţie este suficient de falsă încât să fie eliminată sau sancţionată, întrebarea esenţială devine inevitabilă: cine stabileşte adevărul şi cine răspunde atunci când arbitrul greşeşte?
În cazul de la Cluj lucrurile sunt destul de clare. Oamenii care au atacat ambulanţa trebuie să răspundă pentru ceea ce au făcut, iar dacă cineva a instigat direct la violenţă, există deja instrumente legale pentru intervenţia autorităţilor. De aici şi până la transformarea unei "informaţii false" într-o categorie generică de conţinut pe care statul să o poată sancţiona este însă o distanţă enormă. Constituţia nu garantează libertatea de exprimare doar pentru afirmaţiile adevărate, inteligente sau convenabile. Articolul 30 spune că libertatea exprimării este inviolabilă şi că cenzura de orice fel este interzisă, stabilind în acelaşi timp limite pentru situaţiile în care exprimarea intră în conflict cu alte drepturi sau cu legea.
Valentin Jucan spune că "avem libertatea de a fi proşti". Corect. Tocmai aceasta este una dintre consecinţele libertăţii. Dacă cineva crede că Pământul este plat, că extratereştrii au construit piramidele sau că o ambulanţă este folosită pentru răpirea copiilor, statul trebuie să poată demonstra că informaţia este falsă, nu să primească automat dreptul de a o interzice. Situaţia se schimbă în momentul în care acelaşi o îi îndeamnă pe alţii să ia topoarele şi să atace ambulanţa. Atunci nu mai discutăm despre prostie sau despre o teorie absurdă, ci despre o faptă care poate intra sub incidenţa legii.
Discuţia devine cu atât mai sensibilă în România de astăzi, unde statul care solicită mai multe instrumente pentru combaterea "dezinformării" traversează el însuşi o criză profundă de credibilitate. Au trecut aproape doi ani de la anularea alegerilor prezidenţiale din decembrie 2024, una dintre cele mai grave decizii luate într-o democraţie, iar autorităţile nu au reuşit până acum să ofere publicului o explicaţie completă, bazată pe un ansamblu transparent de probe, care să închidă controversele privind motivele şi mecanismul anulării. Indiferent ce opinie avem despre candidaţii de atunci, problema instituţională rămâne: acelaşi stat care nu a reuşit să convingă o parte importantă a societăţii că poate justifica transparent o asemenea decizie cere acum şi mai multă putere pentru a stabili ce informaţii sunt adevărate şi ce informaţii trebuie combătute.
Experienţa campaniilor electorale recente ar trebui să ne facă şi mai precauţi. În timpul prezidenţialelor au existat mecanisme prin care instituţii publice, platforme online şi organizaţii implicate în verificarea informaţiilor au semnalat conţinut, pagini sau conturi considerate propagandă ori dezinformare, uneori în cadrul unor mecanisme de cooperare create tocmai pentru integritatea spaţiului informaţional. Chiar presupunând că intenţia declarată a fost protejarea procesului electoral, asemenea precedente ridică o întrebare legitimă: ce garanţii avem că mecanismul construit pentru eliminarea unei operaţiuni străine de influenţă nu va ajunge să lovească opinii politice perfect legale, jurnalism incomod sau pur şi simplu interpretări pe care instituţiile statului le consideră greşite?
Mai există o problemă pe care susţinătorii unor asemenea mecanisme o evită aproape întotdeauna: cine îl controlează pe cel care controlează informaţia? CNA, Guvernul, Ministerul de Interne, o structură specială, un ONG de fact-checking? Ce se întâmplă atunci când jurnalistul spune că Guvernul urmează să majoreze TVA, Guvernul neagă, informaţia este declarată falsă, iar peste trei luni TVA chiar creşte? Între minciună şi adevărul demonstrabil există un teritoriu imens format din opinii, predicţii, informaţii incomplete, surse anonime, interpretări, ipoteze şi greşeli. Exact acolo se desfăşoară o mare parte a jurnalismului şi a dezbaterii politice.
Testul cel mai simplu pentru o asemenea lege este să ne întrebăm dacă am fi dispuşi să oferim aceeaşi putere celui mai detestat adversar politic. Nu celui care conduce CNA astăzi, ci celui care îl va conduce peste cinci sau zece ani. Dacă partidul pe care îl considerăm cel mai periculos ar câştiga alegerile şi ar ajunge să controleze instituţiile statului, am mai considera o idee bună existenţa unei autorităţi capabile să stabilească oficial ce este "dezinformare"? Legile nu trebuie construite pornind de la presupunerea că la butoane vor fi întotdeauna oamenii în care avem încredere.
Mai mult, apelul la cenzură poate fi privit şi ca o recunoaştere a slăbiciunii statului. Un stat puternic nu este acela care se teme de un clip stupid de pe TikTok, ci acela care are suficientă credibilitate încât cetăţenii să creadă informaţia pe care o oferă atunci când acel clip apare. România are ministere, purtători de cuvânt, instituţii specializate, televiziune şi radio publice, site-uri oficiale, conturi pe toate reţelele sociale şi acces imediat la presă. Dacă, având toate aceste instrumente, instituţiile pierd competiţia pentru credibilitate în faţa unui anonim de pe TikTok, prima întrebare ar trebui să fie de ce oamenii nu mai au încredere în stat, nu cum poate statul să-l reducă la tăcere pe anonim.
Nu avem nevoie de un internet fără reguli şi nimeni nu trebuie să poată ameninţa, şantaja, frauda sau instiga la violenţă sub pretextul libertăţii de exprimare. Avem însă nevoie de o delimitare foarte clară între ceea ce este ilegal şi ceea ce statul consideră pur şi simplu fals, stupid sau periculos. Într-o democraţie, statul trebuie să pedepsească infracţiunea şi să combată minciuna prin informaţie şi dovezi. În clipa în care îi acordăm şi dreptul de a hotărî ce reprezintă adevărul, mai ales unui stat care încă se luptă să-şi recâştige propria credibilitate, nu mai discutăm doar despre combaterea dezinformării, ci despre cine primeşte puterea de a controla dezbaterea publică", a declarat deputatul AUR, Bogdan Velcescu.
|
