|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grup UPR)
Reforma ca exerciţiu de putere, instituţii dublate, bani pierduţi, nemulţumiri invalidate
198.205.358 de euro reprezintă suma pe care România nu a mai recuperat-o din cele 330 de milioane de euro suspendate pentru jalonul 440 din PNRR, referitor la AMEPIP şi guvernanţa întreprinderilor publice, iar această cifră ar trebui citită nu exclusiv ca un rezultat financiar nefavorabil, ci ca expresia unei contradicţii politice mult mai profunde, un guvern care şi-a construit legitimitatea publică în jurul conceptului de reformă a ajuns să ofere, chiar în materia în care pretindea că reinstaurează raţionalitatea statului, exemplul unei arhitecturi instituţionale pe care Comisia Europeană a considerat-o insuficientă pentru îndeplinirea integrală a jalonului.
România a recuperat 132 de milioane de euro din cele 330 de milioane suspendate, diferenţa fiind de aproximativ 198,2 milioane de euro.
De la instalarea Guvernului Bolojan, noţiunea de reformă a ocupat aproape integral vocabularul puterii, reformă administrativă, reformă fiscală, reformarea companiilor de stat, disciplină financiară, reducerea cheltuielilor publice, eficientizarea aparatului administrativ, iar Guvernul însuşi a prezentat reorganizarea întreprinderilor publice drept una dintre componentele esenţiale ale schimbării modelului economic al României. Oana Gheorghiu afirma, în martie 2026, că guvernanţa corporativă, selecţia profesională a consiliilor de administraţie şi disciplina financiară reprezintă condiţii ale competitivităţii şi sustenabilităţii fiscale.
Tocmai de aceea întrebarea nu mai poate fi evitată, unde este reforma atunci când statul creează o instituţie specializată pentru guvernanţa întreprinderilor publice, îi construieşte structură, conducere, personal şi buget, iar apoi reactivează, în proximitatea aceleiaşi materii, un comitet interministerial căruia îi conferă atribuţii strategice susceptibile să se suprapună peste competenţele instituţiei pe care tocmai încerca să o consolideze?
Prin Decizia prim-ministrului nr. 572 din 19 decembrie 2025 a fost reorganizat Comitetul interministerial pentru sprijinirea implementării Reformei 9, sub coordonarea vicepremierului Oana Gheorghiu, iar în disputa publică ulterioară privind jalonul 440 a fost făcută publică motivarea potrivit căreia Comisia Europeană a invocat această decizie ca element care a contribuit la diluarea funcţiilor principale ale AMEPIP şi la configurarea unei structuri paralele de guvernanţă corporativă. Oana Gheorghiu a contestat legătura cauzală directă, invocând faptul că termenul de remediere expirase la 28 noiembrie 2025, anterior Deciziei nr. 572, dar existenţa acestei apărări cronologice nu elimină întrebarea instituţională asupra compatibilităţii celor două centre de competenţă.
Reforma adevărată nu înseamnă să multiplici autoritatea şi apoi să numeşti multiplicarea coordonare, după cum nu înseamnă să construieşti două trasee instituţionale pentru aceeaşi materie şi să presupui că simpla lor denumire diferită elimină suprapunerea funcţională, reforma înseamnă o ordine inteligibilă a competenţelor, o răspundere identificabilă şi imposibilitatea ca, atunci când rezultatul este favorabil, succesul să aparţină tuturor, iar când rezultatul este nefavorabil, responsabilitatea să se dizolve între instituţii, mandate, comitete şi cronologii administrative.
Această contradicţie devine cu atât mai relevantă cu cât AMEPIP nu este o instituţie lipsită de resurse, iar statul a continuat să îi dezvolte capacitatea administrativă, agenţia avea 21 de posturi ocupate la începutul anului 2025 şi 51 la sfârşitul aceluiaşi an, în limitele unei structuri care poate ajunge la 92 de posturi, fără a include conducerea. Aşadar, statul nu se afla în faţa unei instituţii inexistente, ci a uneia pe care o extindea şi pe care, simultan, pretindea că o face suficient de puternică pentru a reprezenta centrul profesional al guvernanţei întreprinderilor publice. Poate că problema cea mai profundă nu este nici măcar administrativă, dar intelectuală, pentru că aceeaşi concepţie despre reformă se regăseşte astăzi şi în felul în care puterea interpretează conflictul social.
La 30 iulie, iar apoi din nou în seara de 11 august 2026, vicepremierul Oana Gheorghiu a declarat că nu înţelege de ce oamenii fac grevă atunci când, în interpretarea Guvernului, salariile lor urmează să crească, afirmând că noua lege a salarizării ar majora veniturile pentru aproximativ două treimi dintre angajaţii din sistemul public şi că cei care nu beneficiază imediat de creşteri ar urma să îşi păstreze veniturile. Formula utilizată a fost explicită, "nu înţeleg cum oamenii fac grevă pentru că li se măresc salariile". Poate că tocmai aici se află problema. Un viceprim-ministru nu are obligaţia de a fi de acord cu o grevă, după cum nici existenţa unei revendicări sindicale nu transformă automat revendicarea într-un adevăr economic sau juridic, dar un titular al unei asemenea funcţii are obligaţia intelectuală de a înţelege că un conflict colectiv de muncă nu poate fi redus la comparaţia aritmetică dintre două valori salariale prezentate de Guvern, pentru că salarizarea în sănătate înseamnă salariu de bază, sporuri, condiţii de muncă, gărzi, ierarhii profesionale, responsabilitate, deficit de personal şi efectele pe care o nouă grilă le produce diferit asupra unor categorii profesionale diferite.
Guvernul afirmă că două treimi dintre angajaţii din sănătate ar urma să beneficieze de creşteri, însă organizaţiile sindicale au susţinut public că pentru o parte importantă a personalului noua arhitectură salarială poate însemna plafonarea sau diminuarea unor venituri, motiv pentru care peste 10.000 de angajaţi din sănătate şi asistenţă socială au protestat la Bucureşti în luna iunie, iar ulterior SANITAS a declanşat greva generală.
Nu susţin prin aceasta că fiecare revendicare sindicală este justificată şi nici că orice reformă trebuie abandonată atunci când produce opoziţie, susţin însă că reforma încetează să mai fie politică publică şi devine exerciţiu de autosuficienţă atunci când autoritatea consideră că propria sa explicaţie este suficientă pentru a invalida experienţa celor asupra cărora reforma se aplică. Este o diferenţă de filozofie politică. Puterea democratică nu este aceea care spune cetăţeanului că protestul său este absurd pentru că administraţia a calculat că el ar trebui să fie mulţumit, ci aceea care poate demonstra, prin reguli inteligibile, evaluări verificabile şi dialog instituţional, de ce distribuţia costurilor şi beneficiilor unei reforme este justă. Iar aceasta este întrebarea pe care Guvernul Bolojan a lăsat-o în urma întregii sale retorici reformatoare, ce anume am reformat în mod structural şi ce anume am făcut doar mai scump, mai fragmentat sau mai greu de contestat?
Dacă reforma administraţiei înseamnă comprimarea cheltuielilor suportate de cetăţean, dar multiplicarea centrelor de coordonare rămâne posibilă, dacă reforma companiilor de stat presupune o agenţie specializată, dar statul reactivează în aceeaşi materie o structură paralelă pe care Comisia Europeană o invocă ulterior în evaluarea jalonului, dacă reforma salarizării este considerată atât de evident corectă încât protestul medicilor şi al personalului sanitar devine, în discursul unui vicepremier, aproape imposibil de înţeles, atunci avem dreptul să întrebăm dacă România a primit cu adevărat o reformă a statului sau doar o redistribuire a autorităţii, a costurilor şi a sacrificiilor sub prestigiul semantic al cuvântului "reformă".
Pentru că reforma nu dobândeşte legitimitate prin frecvenţa cu care este invocată de cei aflaţi la putere, ci prin coerenţa instituţională pe care o produce, prin resursele publice pe care le conservă, prin competenţele pe care le separă limpede şi prin capacitatea de a cere sacrificii societăţii numai după ce statul a demonstrat că este capabil să îşi elimine propriile incoerenţe. Iar atunci când România pierde aproape 200 de milioane de euro dintr-un jalon destinat tocmai profesionalizării guvernanţei publice, în timp ce titularul portofoliului politic asociat reformei ajunge să explice personalului sanitar că nu îi înţelege protestul deoarece salariile ar urma să crească, întrebarea nu mai este dacă reforma a fost suficient explicată.
Întrebarea este dacă cei care au administrat-o au înţeles, ei înşişi, diferenţa dintre reformarea statului şi simpla exercitare a puterii în numele reformei.
|
