|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Când doctrina precedă infrastructura, cine răspunde pentru vulnerabilitatea energetică?
În seara de 12 august 2026, România consuma 6.662 MW şi producea 5.908 MW, adică înregistra deja un deficit de 754 MW, înainte ca Unitatea 2 de la Cernavodă să intre în procedură de oprire controlată, în timp ce Unitatea 1 este indisponibilă din 28 iulie, iar compensarea anunţată include 330 MW produşi din cărbune la Rovinari, minimum 300 MW hidro şi recursul la import.
Această configuraţie expune o contradicţie politică fundamentală, după ani în care cărbunele a fost tratat ca o tehnologie incompatibilă cu viitorul energetic, statul îl reactivează exact atunci când producţia nucleară devine indisponibilă, nu pentru că fizica şi-a modificat regulile, ci pentru că aceste reguli nu au participat niciodată la negocierea termenelor politice.
Condiţiile hidrologice severe asociate secetei au contribuit la procedura de oprire a reactoarelor şi ar fi intelectual incorect să atribuim USR debitul Dunării, însă competenţa unei guvernări nu constă în abolirea fenomenelor naturale, dar în capacitatea de a construi o arhitectură energetică suficient de robustă pentru a le absorbi, cu atât mai mult cu cât vulnerabilitatea Cernavodă la condiţii hidrologice severe era semnalată în analize tehnice încă din 2003, iar în 2011 Nuclearelectrica a reexaminat scenarii de reducere sau oprire a producţiei uneia sau ambelor unităţi.
Din perspectivă politică, după douăzeci şi trei de ani, este dificil să mai invoci exclusiv imprevizibilitatea, ceea ce rămâne este incapacitatea politică de a transforma un risc cunoscut în rezilienţă instituţională. Incompetenţa nu înseamnă întotdeauna necunoaştere, uneori, forma ei cea mai costisitoare este cunoaşterea unui risc urmată de refuzul de a-i construi răspunsul.
Datele sistemului confirmă această degradare, în 2025, producţia netă internă de energie electrică a scăzut de la 50,6 TWh la 49,3 TWh, importurile fizice au crescut de la 9,6 TWh la 11,1 TWh, cu aproximativ 16% într-un singur an, iar puterea instalată în centralele termo s-a redus de la 5.476 MW la 4.897 MW.
Producţia internă se contractă, importurile cresc, capacitatea termică se reduce, iar atunci când două reactoare nucleare devin indisponibile, statul recurge din nou la producţia pe cărbune şi la energie cumpărată din exterior. Aceasta nu mai este o controversă între tehnologi, ci expresia unei erori de ordine politică.
Un sistem energetic raţional nu retrage o capacitate fermă înainte ca funcţia acesteia să fie preluată de o capacitate existentă, verificată şi disponibilă efectiv, deoarece un megawatt înscris într-o strategie pentru anul următor nu poate compensa un megawatt eliminat astăzi.
PNRR a fost aprobat în 2021, iar Cristian Ghinea şi USR au revendicat explicit finalizarea lui ca performanţă politică. Este adevărat că OUG nr. 108/2022 şi Legea nr. 334/2022, prin care eliminarea treptată a cărbunelui a fost transpusă ulterior în legislaţie, au fost adoptate după plecarea USR de la guvernare, însă această cronologie nu permite partidului să revendice autoratul concepţiei atunci când aceasta produce capital politic şi să invoce distanţa temporală atunci când contradicţiile ei devin vizibile.
Documentele strategice prevedeau retragerea a aproximativ 1.425 MW până la sfârşitul anului 2025 şi a încă 1.140 MW până la sfârşitul anului 2026, pentru ca ulterior statul român să fie obligat să prelungească funcţionarea unor grupuri pe cărbune până către 2029. Aceasta este proba unei erori de concepţie, termenul închiderii a devenit cert înainte ca termenul înlocuirii să devină realitate.
La Iernut, de exemplu, centrala cu ciclu combinat de circa 430 MW continuă să ilustreze diferenţa dintre capacitatea promisă şi capacitatea efectiv disponibilă, pentru că sistemul energetic nu funcţionează cu megawaţi proiectaţi, ci cu megawaţi existenţi în momentul în care sunt necesari.
USR şi-a construit identitatea publică pe competenţă, expertiză şi superioritate administrativă, iar tocmai această pretenţie îl obligă la un standard mai sever de evaluare, deoarece competenţa nu se certifică prin intenţia unei politici, ci prin capacitatea acelei politici de a conserva securitatea energetică atunci când sistemul este supus presiunii.
Tranziţia energetică nu este o doctrină morală, este o ecuaţie de inginerie, capital, timp, autonomie şi securitate naţională. Iar consecinţa acestei ecuaţii greşit ordonate nu se opreşte la Cernavodă, Rovinari sau în balanţele Transelectrica, pentru că diminuarea producţiei interne, creşterea importurilor şi comprimarea rezervei energetice se transformă, inevitabil, în presiune asupra preţului energiei electrice şi asupra facturii suportate de consumatori.
Din momentul în care energia devine mai rară, mai dependentă de import şi mai costisitor de substituit, incompetenţa energetică încetează să mai fie o abstracţie guvernamentală şi dobândeşte o unitate de măsură extrem de precisă, leul plătit pentru fiecare kilowatt-oră.
Ceea ce se întâmplă astăzi nu condamnă decarbonizarea, ci condamnă concepţia potrivit căreia prezentul poate fi dezafectat înainte ca viitorul să fie construit, iar cei care au revendicat competenţa acestei arhitecturi politice trebuie judecaţi după consecinţele ei, nu după eleganţa intenţiilor.
|
