|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Protecţia femeilor nu începe după crimă
În primele şase luni ale anului 2026, poliţiştii au intervenit la 72.859 de sesizări în contextul violenţei domestice. Au fost înregistrate 27.829 de infracţiuni, dintre care peste 15.000 de fapte de lovire sau alte violenţe. În aceeaşi perioadă au fost emise 9.562 de ordine de protecţie provizorii, iar instanţele au dispus alte 8.326 de ordine de protecţie. Asta înseamnă, în medie, peste 400 de intervenţii ale poliţiei şi peste 150 de infracţiuni de violenţă domestică în fiecare zi.
Aceste cifre nu mai permit să privim violenţa domestică drept o succesiune de tragedii izolate, ele ne obligă să punem o întrebare mult mai dificilă: câte dintre aceste femei au fost protejate înainte ca violenţa să se repete şi câte au rămas expuse unui agresor despre care autorităţile ştiau deja că poate reprezenta un pericol?
Una dintre cele mai grave componente ale acestor date este reprezentată de încălcarea măsurilor de protecţie. În numai şase luni au fost sesizate 811 infracţiuni privind încălcarea ordinelor de protecţie provizorii şi alte 3.416 privind încălcarea ordinelor de protecţie emise de instanţe. Sunt peste 4.200 de situaţii în care o măsură dispusă de stat pentru a proteja o persoană a fost încălcată. Asta înseamnă mai mult de 23 de încălcări ale ordinelor de protecţie în fiecare zi. Cifra trebuie privită dincolo de statistica rece. Un ordin de protecţie nu este un simplu document. În spatele lui există, de regulă, o persoană aflată într-o situaţie de pericol şi un agresor faţă de care statul a stabilit că trebuie impuse anumite limite.
De aceea, valoarea unei măsuri de protecţie nu se măsoară doar prin numărul ordinelor emise, se măsoară prin ceea ce se întâmplă după emiterea lor, dacă agresorul este ţinut la distanţă, dacă încălcarea este identificată rapid, dacă poliţia poate interveni imediat şi dacă riscul este reevaluat înainte ca o nouă agresiune să aibă loc.
În primăvara acestui an, Parlamentul a adoptat legislaţia privind prevenirea şi combaterea femicidului şi a violenţelor care îl preced. Legea nr. 53/2026 a fost promulgată la 23 aprilie şi publicată în Monitorul Oficial în aceeaşi zi.
Am fost criticată pentru votul meu împotriva acelei soluţii legislative, dar poziţia mea nu a fost şi nu este împotriva protejării femeilor. Dimpotrivă, tocmai pentru că protecţia femeilor trebuie să fie reală, cred că trebuie să avem curajul de a pune întrebarea care vine înaintea oricărei definiţii juridice: ce face statul în momentul în care pericolul există deja? Putem defini cât mai precis o faptă după ce ea s-a produs, putem înăspri sancţiuni, putem construi noi categorii juridice şi putem condamna, fără echivoc, uciderea unei femei în contextul violenţei de gen, dar nimic din toate acestea nu răspunde singur întrebării esenţiale: de ce ajunge o femeie să fie ucisă după ameninţări, după agresiuni repetate, după sesizări, după intervenţii ale poliţiei sau chiar după emiterea unui ordin de protecţie? Aici trebuie să fie centrul politicilor publice.
Datele din primul semestru al anului 2026 ne obligă să revenim la această problemă. Dacă avem mii de ordine de protecţie şi, în acelaşi timp, mii de încălcări ale acestor ordine, atunci nu este suficient să numărăm documentele emise, trebuie să măsurăm câte agresiuni au fost prevenite, cât de repede au reacţionat autorităţile, cât de corect a fost evaluat riscul şi câte victime au primit protecţie efectivă.
Tocmai din această raţiune am iniţiat proiectul de modificare a Legii nr. 26/2024 privind ordinul de protecţie, prin care am propus ca poliţia să poată interveni atunci când există elemente obiective care indică un pericol real, chiar dacă victima, aflată sub presiune, teamă, dependenţă economică sau control psihologic, refuză în acel moment să recunoască violenţa, o minimalizează ori nu doreşte să formuleze imediat o plângere.
Am propus, de asemenea, instituirea posibilităţii ca agresorul să fie reţinut pentru 24 de ore atunci când sunt îndeplinite condiţiile legale şi există un risc real şi imediat pentru victimă, tocmai pentru ca perioada de după intervenţia autorităţilor să nu rămână un interval în care agresorul se poate întoarce asupra victimei.
O femeie aflată sub ameninţare poate fi speriată, poate depinde economic de agresor, poate fi supusă controlului psihologic, poate minimaliza ceea ce i se întâmplă sau poate refuza, temporar, să facă un pas împotriva celui de care se teme. Tocmai de aceea, absenţa unei plângeri nu trebuie confundată automat cu absenţa pericolului atunci când există elemente obiective care indică un risc real.
La fel de important este ca statul să poată crea o separare efectivă între victimă şi agresor atunci când situaţia o impune, folosind toate instrumentele pe care legislaţia procesual-penală le permite. Scopul nu trebuie să fie doar consemnarea incidentului, ci reducerea imediată a riscului ca agresorul să revină şi să transforme ameninţarea într-o nouă agresiune.
Am susţinut, de asemenea, că trebuie să existe răspundere atunci când autoritatea competentă ignoră, cu ştiinţă sau printr-o culpă gravă, un risc evident şi nu foloseşte instrumentele legale pe care le are la dispoziţie. Nu putem construi un sistem în care întreaga povară a declanşării protecţiei cade asupra unei femei aflate sub ameninţare, în timp ce o evaluare superficială a riscului sau o inacţiune instituţională rămâne fără consecinţe.
În primele şase luni ale anului, monitorizarea electronică a agresorilor a fost dispusă în 3.723 de situaţii, dintre care 2.054 în cazul ordinelor de protecţie provizorii şi 1.669 în cazul ordinelor emise de instanţe. Acest instrument nu poate fi soluţia pentru fiecare caz, dar acolo unde este justificat de nivelul de risc, tehnologia poate face diferenţa dintre o interdicţie înscrisă pe hârtie şi o încălcare detectată rapid.
Iar aici trebuie să schimbăm şi modul în care evaluăm performanţa autorităţilor statului. Nu este suficient să spunem că am emis mii de ordine de protecţie. Trebuie să ştim câte au fost respectate, câte au fost încălcate, în cât timp au reacţionat autorităţile, câte victime au fost contactate ulterior şi câte situaţii de risc ridicat au beneficiat de monitorizare şi intervenţie efectivă. Legea nr. 36/2026 a adus deja modificări importante în această zonă, inclusiv obligaţii suplimentare privind informarea victimelor şi posibilitatea solicitării unui nou ordin de protecţie în anumite situaţii. Dar orice lege trebuie judecată, în final, prin rezultatele pe care le produce în viaţa oamenilor.
Nu am votat împotriva protejării femeilor, am votat împotriva ideii că redefinirea juridică a crimei poate ţine locul prevenirii ei. Victimele trebuie protejate, iar agresorii trebuie sancţionaţi. Nu contest niciuna dintre aceste obligaţii ale statului. Contest însă ideea că putem considera problema rezolvată doar pentru că am găsit o formulare juridică mai precisă pentru tragedia care s-a produs. Adevărata probă a unui sistem de protecţie nu este cât de bine poate descrie o crimă după ce femeia a fost ucisă, adevărata probă este dacă statul a fost capabil să recunoască pericolul înainte de crimă şi să acţioneze suficient de repede pentru a o împiedica.
De aceea, prioritatea trebuie mutată către momentul anterior tragediei, către femeia care încă poate fi salvată, către ordinul de protecţie care trebuie să producă efecte reale, către agresorul care trebuie oprit înainte de a reveni şi către instituţia care trebuie să răspundă atunci când ignoră un risc evident. Protecţia juridică îşi pierde sensul dacă devine deplin vizibilă abia după ce victima nu mai poate beneficia de ea. Consider că statul trebuie să ajungă înaintea agresorului, nu după. Nu după o nouă agresiune. Nu după încălcarea unui ordin de protecţie. Nu după o nouă sesizare. Şi, mai ales, nu după crimă.
Adevărata măsură a protecţiei nu este felul în care reacţionăm după o crimă, ci numărul crimelor pe care reuşim să le împiedicăm.
|
