|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Legiferarea fără efect, costul unei responsabilităţi incomplete
În activitatea parlamentară există o diferenţă pe care o tratăm prea rar cu severitatea pe care o merită, diferenţa dintre momentul în care o majoritate politică transformă o intenţie într-o lege şi momentul, mult mai puţin vizibil, în care acea lege trebuie să intre efectiv în viaţa cetăţeanului, să producă procedura promisă, să deschidă accesul la dreptul recunoscut, să permită plata compensaţiei stabilite sau să oblige administraţia să funcţioneze potrivit noii reguli.
Adoptarea nu reprezintă finalitatea legiferării, ci transferul unei decizii politice în ordinea juridică. Valoarea acelei decizii începe să poată fi măsurată abia după ce instituţiile chemate să o execute sunt capabile să producă rezultatul pentru care Parlamentul a votat. Din această perspectivă, verificarea legislaţiei adoptate în ultimii trei ani ridică o problemă care depăşeşte contabilitatea unor termene administrative. În cel puţin 13 legi, termenul stabilit chiar de Parlament pentru adoptarea actelor necesare aplicării nu a fost respectat. În şase situaţii, normele au fost adoptate după expirarea termenului legal, iar în alte şapte obligaţia impusă Guvernului sau autorităţilor competente rămânea neexecutată la 23 august 2026. Între norma votată şi efectul pe care aceasta trebuia să îl producă s-a instalat, astfel, în mod repetat, o discontinuitate instituţională, iar costul acestei discontinuităţi nu este suportat de autorul legii şi nici de majoritatea care a adoptat-o, ci de beneficiarul căruia i s-a spus că situaţia sa juridică a fost rezolvată.
Această realitate devine cu atât mai dificil de justificat cu cât nu vorbim despre dispoziţii marginale sau despre simple corecţii tehnice, ci despre legi prin care Parlamentul a promis unui apicultor un sprijin financiar exprimat într-o sumă exactă, unei persoane cu dizabilitate eliminarea unui traseu administrativ pe care îl parcurgea între instituţiile statului, unui operator din acvacultură compensarea unor pierderi economice şi societăţii un mecanism de colectare şi corelare a informaţiilor destinat prevenirii şi înţelegerii violenţei letale împotriva femeilor. În absenţa actelor subsecvente necesare, distanţa dintre ceea ce legea declară şi ceea ce cetăţeanul poate obţine în temeiul ei se modifică direct şi concret.
Aici apare problema pe care Parlamentul ar trebui să o examineze cu mult mai multă exigenţă, am ajuns să acordăm adoptării unei legi o valoare politică mult mai mare decât executării ei. Iniţiatorul îşi poate revendica proiectul, partidul îşi poate înscrie adoptarea în bilanţ, majoritatea poate invoca numărul de voturi. După promulgare însă, atunci când trebuie verificată compatibilitatea europeană, construită procedura administrativă, emisă metodologia, stabilită formula de calcul sau organizat circuitul instituţional, răspunderea se fragmentează până când aproape nimeni nu mai răspunde public pentru diferenţa dintre promisiunea normativă şi efectul juridic.
Legea nr. 24/2000 stabileşte însă o exigenţă diferită asupra activităţii de legiferare. Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile, iar soluţiile trebuie temeinic fundamentate, prin raportare la interesul social, la legislaţia existentă şi la obligaţia de armonizare cu dreptul Uniunii Europene şi cu tratatele internaţionale. Totodată, soluţiile legislative trebuie să acopere problematica reglementată astfel încât să fie evitate lacunele legislative.
Asta înseamnă că posibilitatea efectivă de aplicare nu este o problemă care poate fi abandonată administraţiei după promulgare, este una dintre întrebările la care iniţiatorul, comisiile parlamentare, Guvernul şi fiecare parlamentar chemat să voteze trebuie să răspundă înainte ca o aşteptare socială să fie transformată într-o dispoziţie cu forţă de lege.
Legea nr. 101/2026 privind instituirea unei scheme de ajutor de stat pentru apicultori oferă unul dintre cele mai clare exemple ale diferenţei dintre precizia unei promisiuni legislative şi certitudinea mecanismului prin care aceasta poate fi executată.
Parlamentul a stabilit o schemă de sprijin pentru perioada 2026 - 2028, cu o valoare a ajutorului de stat reprezentând contravaloarea în lei a 15 euro pentru fiecare familie de albine şi cu un plafon maxim de 170 de milioane de lei anual. Plata este prevăzută o singură dată pe an. Un apicultor cu 100 de familii poate privi, în termenii valorii stabilite de lege, către echivalentul a 1.500 de euro, iar unul cu 500 de familii către echivalentul a 7.500 de euro, înainte de aplicarea mecanismelor şi condiţiilor prevăzute de lege.
Am votat pentru această lege şi tocmai de aceea consider că votul meu nu poate fi revendicat numai ca act politic favorabil unei categorii profesionale, el trebuie însoţit de răspunderea pentru ceea ce se întâmplă după promulgare. Aceeaşi lege condiţionează aplicarea schemei de autorizarea de către Comisia Europeană şi prevede adoptarea normelor metodologice în termen de 30 de zile de la intrarea sa în vigoare. Dacă mecanismul juridic ales nu poate fi pus în funcţiune în forma adoptată, întrebarea nu poate rămâne cantonată în motivul pentru care Ministerul Agriculturii nu a publicat normele, ea trebuie întoarsă către momentul legiferării. Cât de riguros a fost verificată compatibilitatea europeană înainte ca o sumă exactă, de 15 euro pentru fiecare familie de albine, să fie înscrisă într-o lege şi transformată într-o aşteptare legitimă pentru beneficiari?
Este relativ simplu să înscrii într-un articol o sumă exactă, să aduni zeci de iniţiatori şi sute de voturi şi să prezinţi adoptarea drept un succes pentru un sector economic. Dificultatea reală începe atunci când trebuie demonstrat, anterior votului, că există temeiul juridic european, sursa financiară, procedura administrativă, autoritatea competentă şi succesiunea normativă prin care suma înscrisă în lege poate ajunge efectiv la beneficiar.
Şi Legea nr. 233/2025 privind persoanele cu dizabilităţi am votat-o. Prin această lege, Parlamentul a urmărit ca persoana cu dizabilitate să nu mai fie obligată să transporte singură certificatul şi documentele între instituţiile aceluiaşi stat, dar autorităţile să identifice beneficiile şi să transmită documentele necesare instituţiilor responsabile. Sensul unei asemenea intervenţii nu este formal, ea priveşte relaţia concretă dintre persoana vulnerabilă şi administraţia care ar trebui să funcţioneze în serviciul ei. 286 de deputaţi au votat pentru această lege, niciunul împotrivă, iar patru s-au abţinut. Sensul votului meu a fost ca persoana cu dizabilitate sau familia unui copil cu dizabilitate să nu mai fie transformată în curierul unui sistem administrativ incapabil să comunice în interiorul propriilor structuri. Guvernului i-au fost acordate trei luni pentru actualizarea HG nr. 268/2007 şi HG nr. 502/2017, astfel încât noul circuit să poată funcţiona coerent. Drepturile recunoscute prin lege nu dispar prin simpla neactualizare la termen a acestor acte, însă reforma administrativă pentru care Parlamentul a votat rămâne incompletă.
Iar diferenţa este esenţială, poţi recunoaşte juridic un drept şi, simultan, poţi lăsa beneficiarul captiv în procedura pe care tocmai ai anunţat că o simplifici. Aici se vede de ce numărul de voturi nu poate constitui singur măsura succesului legislativ. 286 de voturi pot modifica textul unei legi într-o singură şedinţă, însă nu pot, prin simpla lor existenţă, modifica traseul administrativ al persoanei. Pentru aceasta sunt necesare responsabilităţi precise, proceduri compatibile, acte subsecvente adoptate la termen şi instituţii capabile să execute ceea ce Parlamentul a decis.
Legea nr. 206/2025 a acvaculturii exprimă aceeaşi ruptură într-o formă economică directă. Pentru amenajările piscicole amplasate în arii naturale protejate de interes comunitar, parte a reţelei Natura 2000, legea prevede compensaţii pentru pierderile de producţie cauzate de păsările şi mamiferele ihtiofage, precum şi pentru pierderile cauzate de restricţiile prevăzute în planurile de management. Legea stabileşte că modul de calcul şi de plată al acestor compensaţii urma să fie stabilit prin hotărâre a Guvernului în termen de 60 de zile, iar normele metodologice generale de aplicare trebuiau elaborate şi aprobate în termen de 90 de zile. Pentru operatorul economic, diferenţa dintre existenţa legii şi existenţa mecanismului de aplicare este diferenţa dintre faptul că statul îi recunoaşte, în principiu, pierderea şi posibilitatea de a calcula suma datorată, de a formula cererea şi de a încasa compensaţia.
O recunoaştere legislativă lipsită de formula de calcul şi de traseul de plată poate produce satisfacţie politică în ziua adoptării, dar nu repară prejudiciul economic al celui căruia i s-a promis compensaţia.
Dacă un proiect poate traversa ani de procedură parlamentară, poate primi un sprijin politic foarte larg, iar efectul său economic poate rămâne ulterior dependent de acte administrative care nu apar în termenul stabilit chiar de lege, trebuie să reconsiderăm însăşi semnificaţia expresiei atât de des utilizate: "legea a trecut". Pentru Parlament, ea poate însemna finalul procedurii, pentru beneficiar, poate reprezenta doar începutul unei alte aşteptări.
Legea nr. 53/2026 privind prevenirea şi combaterea femicidului şi a violenţelor care îl precedă am votat-o împotrivă şi mi-am motivat public opţiunea juridică. Nu îmi retractez argumentele şi nici nu le confund cu obligaţia de executare a unei legi aflate în vigoare. După adoptare şi promulgare, votul meu împotrivă nu modifică forţa juridică a normei, iar instituţiile statului sunt obligate să execute ceea ce Parlamentul a transformat în lege. Proiectul a avut 268 de iniţiatori şi 284 de voturi favorabile în Camera Deputaţilor. Legea a stabilit că mecanismul de colectare a datelor prevăzut de art. 2 se aplică de la 1 octombrie 2026 şi a prevăzut un termen de 90 de zile pentru aprobarea ordinului comun necesar metodologiei de colectare şi compatibilizare a datelor.
Importanţa metodologiei este direct legată de capacitatea statului de a înţelege traseul violenţei. Prin acest sistem trebuie să poată fi corelate informaţii privind plângerile anterioare, intervenţiile autorităţilor, ordinele de protecţie, încălcarea lor, istoricul violenţei, relaţia dintre victimă şi agresor, existenţa copiilor şi alte elemente relevante ale cauzei, astfel încât analiza unui caz de femicid să nu înceapă şi să se termine cu constatarea morţii, ci să permită identificarea succesiunii instituţionale care a precedat-o. Legea prevede explicit colectarea şi compatibilizarea unor astfel de date şi urmărirea parcursului unei cauze de la sesizare până la soluţionare. Fără date standardizate şi fără o metodologie comună, informaţia rămâne dispersată între instituţii, iar statul îşi reduce capacitatea de a identifica tiparele care preced violenţa letală. 284 de voturi nu pot substitui această infrastructură instituţională.
Acesta este unul dintre punctele vulnerabile ale activităţii parlamentare, gravitatea unei teme, amploarea majorităţii sau numărul iniţiatorilor pot crea impresia că problema socială a fost rezolvată în momentul votului, deşi o lege poate avea un titlu puternic şi un mecanism insuficient pregătit, poate primi aproape 300 de voturi şi poate depinde ulterior de proceduri fără de care efectul său rămâne parţial.
Cine răspunde pentru "viaţa unei legi"? Tocmai de aceea trebuie discutată şi responsabilitatea partidelor pentru oamenii pe care îi trimit în Parlament. Selecţia unui candidat pe o listă parlamentară este, în acelaşi timp, o decizie asupra calităţii viitoarelor legi ale României. Această dimensiune este prea rar analizată atunci când competenţa legislativă este confundată cu notorietatea, disciplina de partid sau capacitatea de a ocupa un loc eligibil.
Parlamentarul nu este trimis aici numai pentru a reprezenta o doctrină, pentru a participa la confruntarea dintre putere şi opoziţie sau pentru a identifica teme cu rezonanţă publică. Este trimis pentru a vota norme care pot modifica venitul unei familii, traseul administrativ al unei persoane cu dizabilitate, activitatea unei întreprinderi, protecţia unei victime sau obligaţiile instituţiilor statului.
A legifera presupune cunoaşterea dreptului existent, verificarea paralelismelor normative, a competenţei constituţionale, a dreptului Uniunii Europene, a resursei bugetare, a capacităţii administrative şi a efectelor asupra beneficiarului. Iar acolo unde legea depinde de norme ulterioare, trebuie examinată nu doar necesitatea acestora, ci şi realismul termenului în care autoritatea obligată le poate adopta.
Când aceste verificări devin secundare, iar meritul politic este contabilizat în ziua votului, apare riscul unei legiferări de imagine, o nevoie socială autentică produce mai întâi capital politic, în timp ce soluţia juridică îşi dovedeşte fezabilitatea abia după ce legea a fost promulgată.
Nu afirm că toate cele 13 situaţii identificate au fost create cu această intenţie, o asemenea concluzie ar presupune o probă pe care simpla existenţă a întârzierilor nu o oferă. Dar repetarea aceleiaşi consecinţe, termene legale depăşite, acte subsecvente inexistente sau adoptate tardiv, mecanisme rămase incomplet operaţionalizate, justifică o examinare mult mai severă a calităţii procesului legislativ care le-a produs.
Răspunderea nu aparţine, de altfel, unei singure verigi. Iniţiatorul formulează soluţia, comisiile o examinează, Guvernul prezintă puncte de vedere, Parlamentul votează, Executivul adoptă actele subsecvente, iar Parlamentul dispune ulterior de instrumentele constituţionale de control asupra Guvernului. Asta înseamnă că responsabilitatea pentru "viaţa unei legi" nu încetează odată cu publicarea ei în Monitorul Oficial. De aceea, faptul că am votat pentru Legea nr. 233/2025 şi pentru Legea nr. 101/2026 nu îmi diminuează dreptul de a vorbi despre aceste deficienţe. Dimpotrivă, îmi amplifică obligaţia de a le urmări. Dacă am considerat o soluţie suficient de importantă pentru a-i acorda votul meu şi pentru a-i conferi forţă juridică, atunci trebuie să fiu la fel de interesată de ceea ce primeşte cetăţeanul după promulgare cum am fost de textul pe care l-am votat înaintea ei. Iar faptul că am votat împotriva Legii nr. 53/2026 nu schimbă obligaţia de a cere respectarea ei după ce a devenit lege, pentru că dezacordul aparţine deliberării parlamentare, în timp ce executarea aparţine ordinii juridice.
În ultimii ani am început să măsurăm prea frecvent activitatea parlamentarului prin numărul iniţiativelor depuse, al proiectelor adoptate sau al legilor promulgate, dar aceste cifre pot descrie volumul unei activităţi fără să îi demonstreze valoarea.
Pentru apicultor, valoarea legii este suma pe care o poate primi, nu suma înscrisă într-un articol.
Pentru persoana cu dizabilitate, valoarea legii este traseul administrativ care dispare efectiv, nu procedura pe care Parlamentul a anunţat că o va simplifica.
Pentru operatorul din acvacultură, valoarea compensaţiei este suma pe care o poate calcula şi încasa, nu simpla recunoaştere legislativă a existenţei unei pierderi.
Iar în materia violenţei împotriva femeilor, valoarea mecanismului instituţional este capacitatea statului de a transforma informaţia dispersată în analiză şi prevenţie, nu amploarea majorităţii care l-a votat.
A face istorie în Parlament nu înseamnă să îţi ataşezi numele unei legi şi nici să poţi afirma că ai fost primul care a reglementat o anumită temă. Istoria legislativă nu se scrie numai în ziua promulgării, se scrie şi după un an sau doi, atunci când poate fi verificat ceea ce a rămas din norma votată în viaţa persoanei în numele căreia a fost justificată.
O lege începe să valoreze politic atunci când începe să valoreze juridic pentru cetăţean. Până atunci există un text, o majoritate şi un rezultat parlamentar, dar nu neapărat şi realitatea pe care votul a promis că o va produce.
|
