|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Educaţia nu poate fi construită pe memoria scurtă a politicii
Există decizii publice ale căror consecinţe pot fi corectate printr-o nouă decizie şi există decizii care se înscriu într-un timp imposibil de restituit, iar educaţia aparţine acestei a doua categorii, pentru că anii de şcoală ai unui copil nu pot fi suspendaţi până când puterea politică îşi clarifică opţiunile, pregătirea pentru un examen nu poate fi reconstruită retrospectiv, iar încrederea unei familii într-o regulă stabilită prin lege nu poate fi tratată ca o resursă disponibilă pentru fiecare nouă reconsiderare parlamentară. De aceea, stabilitatea normei în educaţie nu reprezintă o exigenţă exclusiv juridică, ci o obligaţie politică faţă de generaţiile cărora statul le pretinde disciplină, continuitate şi performanţă, fiind dificil de conciliat autoritatea cu care instituţiile formulează aceste exigenţe pentru elevi cu uşurinţa cu care aceleaşi instituţii pot modifica, în apropierea examenului, regulile după care performanţa urmează să fie măsurată.
Ceea ce s-a petrecut în ultimele zile în jurul admiterii la liceu trebuie judecat din această perspectivă, deoarece, după trei ani în care Legea nr. 198/2023 a indicat o anumită generaţie pentru aplicarea noului sistem, după ce Ministerul Educaţiei şi Cercetării a pus în consultare publică proiectele de metodologie şi calendar pentru examenele din 2027 şi după ce elevii vizaţi au ajuns în pragul clasei a VIII-a, puterea politică a ajuns să pună succesiv în discuţie prorogarea până în 2029, prorogarea până în 2030 şi chiar eliminarea concursului separat, fără ca între aceste soluţii fundamental diferite să existe, în spaţiul public, o demonstraţie pe măsura schimbării de concepţie pe care fiecare dintre ele o presupune.
Camera Deputaţilor a adoptat PL-x nr. 536/2026, Lege pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 248 alin. (4) şi pentru modificarea art. 101 din Legea învăţământului preuniversitar nr. 198/2023, proiect iniţiat pentru amânarea aplicării noului sistem până la generaţia care a început clasa a V-a în anul şcolar 2025-2026, ceea ce mută aplicarea în 2029. În cursul dezbaterilor, însă, a existat şi tentativa de a elimina concursul separat printr-un amendament USR, astfel încât, pentru o perioadă, aceeaşi procedură legislativă a ajuns să pună faţă în faţă nu doar două termene, ci două concepţii diferite asupra admiterii la liceu. În forma rezultată din votul Camerei, soluţia rămasă este prorogarea, iar proiectul a fost transmis Senatului, Cameră decizională.
Această succesiune obligă la o întrebare politică mult mai serioasă decât aceea a unui termen, după trei ani de la adoptarea Legii nr. 198/2023, ştie statul român ce sistem de admitere consideră legitim pentru propriii copii?
Întrebarea devine cu atât mai apăsătoare cu cât PL-x nr. 537/2026, Propunere legislativă pentru modificarea art. 248 alin. (4) din Legea învăţământului preuniversitar nr. 198/2023, iniţiat de parlamentari PNL şi PSD, propunea o altă soluţie, prin care concursul era păstrat, dar aplicarea sa era transferată către generaţia înscrisă în clasa a V-a în anul şcolar 2026-2027, deci până în 2030. Proiectul a fost supus procedurii parlamentare, însă a rămas respins în Comisia de fond. Aceasta este însă doar etapa parcursă în prima Cameră sesizată, potrivit procedurii legislative, proiectul îşi urmează firesc parcursul în Senat, unde poate fi tranşat în calitate de Cameră decizională. Probabil că, în ritmul şi climatul politic actual, dezbaterea sa reală va aparţine unei alte etape politice şi, posibil, unei alte legislaturi parlamentare, dar tocmai această perspectivă arată cât de puţin firesc este ca o reformă care priveşte o generaţie de copii să fie lăsată să depindă de succesiunea legislaturilor.
Între 2027, 2029, 2030 şi eliminarea concursului nu se desfăşoară o dispută asupra câtorva file de calendar, ci se confruntă răspunsuri diferite la aceeaşi întrebare fundamentală, iar faptul că asemenea răspunsuri au putut coexista într-un interval atât de restrâns, sub responsabilitatea politică a unor formaţiuni precum PSD şi PNL, arată că ceea ce lipseşte nu este timpul necesar aplicării unei reforme, dar judecata politică prin care o reformă este mai întâi înţeleasă, apoi justificată şi numai după aceea impusă unei generaţii.
PNL a susţinut prin propria iniţiativă conservarea concursului până în 2030, în timp ce parlamentari ai aceluiaşi partid au votat în comisie în favoarea amendamentului USR care urmărea eliminarea acestuia, iar PSD a promovat soluţia anului 2029. Cele două formaţiuni care au avut la dispoziţie puterea executivă, majoritatea parlamentară şi trei ani pentru a evalua consecinţele Legii nr. 198/2023 au ajuns, în momentul în care prima generaţie vizată se apropie de examen, nu la o concepţie comună asupra admiterii, dar la o succesiune de opţiuni care se contrazic.
Nu contest dreptul niciunui partid de a renunţa la o soluţie pe care o descoperă greşită, pentru că politica responsabilă presupune şi capacitatea de a corecta ceea ce realitatea infirmă, dar există o diferenţă fundamentală între revizuirea unei politici după o evaluare serioasă şi schimbarea succesivă a direcţiei fără ca societăţii să îi fie prezentate studiile, simulările, efectele sociale şi criteriile care justifică trecerea de la aplicare la amânare şi, eventual, de la amânare la eliminare.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării lansase deja, la 13 şi 14 august, în consultare publică, proiectele de metodologie şi calendar pentru Evaluarea Naţională din 2027 şi pentru admiterea în anul şcolar 2027 - 2028. La 14 august, ministerul preciza explicit că metodologia era elaborată în perspectiva aplicării art. 248 alin. (4) din Legea nr. 198/2023 pentru generaţia înscrisă în clasa a V-a în 2023 - 2024 şi introducea inclusiv prevederile necesare organizării concursului de admitere pentru maximum 50% dintre locurile unor licee.
Aşadar, statul nu vorbea despre o reformă aflată numai între coperţile unei legi, dar intrase deja în faza administrativă a pregătirii aplicării sale, proiecta calendarul, stabilea perioadele de înscriere şi examene şi construia cadrul procedural pentru generaţia care urma să susţină admiterea în 2027. Tocmai de aceea, schimbarea de direcţie intervenită ulterior nu poate fi prezentată ca o simplă discuţie abstractă despre viitorul sistemului.
Să privim această conduită prin ochii unui copil care intră acum în clasa a VIII-a şi care îşi doreşte să urmeze un liceu foarte căutat. Acest copil a parcurs gimnaziul sub o lege care îi spunea că generaţia lui va inaugura noul sistem, familia lui şi-a construit pregătirea pornind de la această realitate, iar Ministerul i-a prezentat în august cadrul pentru admiterea din 2027. Câteva zile mai târziu, acelaşi copil află că examenul suplimentar poate fi mutat până în 2029, că o altă iniţiativă legislativă îl plasa până în 2030 şi că, în paralel, există şi o soluţie politică de eliminare a lui. Pentru un adolescent de paisprezece ani, această succesiune nu reprezintă rafinamentul unei deliberări legislative, ci experienţa unui stat care îi cere să fie disciplinat, să îşi planifice munca, să îşi asume performanţa şi să respecte reguli pe care chiar statul nu reuşeşte să le păstreze suficient timp pentru a deveni credibile.
Putem merge mai departe şi putem imagina trei fraţi, despărţiţi de câte un an şcolar, care locuiesc în aceeaşi casă, învaţă la aceeaşi şcoală, au aceiaşi profesori, folosesc aceleaşi manuale şi cresc sub aceleaşi condiţii materiale, dar dintre care primul, înscris în clasa a V-a în 2023 - 2024, ar urma să intre sub noul sistem în 2027, al doilea ar fi scos din acel sistem dacă prorogarea până în 2029 ar deveni lege, iar al treilea ar putea deveni prima generaţie vizată în 2030, dacă soluţia PL-x 537/2026 ar prevala în etapa legislativă următoare.
Dacă statul consideră legitim ca aceşti copii să fie supuşi unor regimuri fundamental diferite, atunci statului îi revine obligaţia intelectuală şi politică de a explica prin ce se deosebeşte în mod obiectiv situaţia lor, ce se va modifica în şcoala românească între 2027 şi 2029, ce transformare decisivă va avea loc între 2029 şi 2030, ce profesori vor fi formaţi, ce infrastructură va fi construită, ce inechitate va fi înlăturată şi ce criteriu va permite societăţii să constate că generaţia următoare este pregătită pentru ceea ce generaţiei precedente i s-a refuzat.
În absenţa acestor răspunsuri, anul şcolar devine o loterie normativă, iar apartenenţa unui copil la o generaţie sau alta ajunge să decidă regimul său educaţional nu printr-o diferenţă pedagogică demonstrabilă, dar prin momentul în care politica a ales să îşi amâne propria hotărâre.
Dimensiunea socială a unei asemenea intervenţii exclude orice relativizare, deoarece la Evaluarea Naţională din 2026 au fost înscrişi 148.268 de absolvenţi, dintre care 143.251 au susţinut integral examenul. Fiecare modificare a arhitecturii admiterii produce, prin urmare, efecte asupra unei generaţii întregi şi trebuie judecată cu o rigoare proporţională cu numărul de destine educaţionale pe care le poate reconfigura.
Dar nici aceste efecte nu sunt suportate în mod egal, pentru că două familii ai căror copii au aceeaşi inteligenţă, aceeaşi disciplină şi aceeaşi aspiraţie pot avea capacităţi radical diferite de a răspunde unei schimbări bruşte de reguli, iar familia care îşi permite profesori particulari la matematică, limba română, informatică sau la disciplinele unui eventual concurs suplimentar poate cumpăra timpul şi adaptarea pe care statul nu le oferă, în timp ce familia care depinde exclusiv de şcoala publică rămâne captivă între deciziile succesive ale unui sistem pe care nu îl poate compensa prin bani.
Aici se află una dintre dimensiunile morale ale acestei dezbateri, pentru că instabilitatea normei nu este niciodată social neutră. Cel privilegiat îşi poate cumpăra protecţia împotriva incertitudinii, în timp ce copilul vulnerabil depinde aproape integral de capacitatea statului de a formula din timp o regulă şi de a nu o modifica atunci când acesta se află deja în apropierea examenului.
PSD şi PNL nu pot invoca lipsa timpului, pentru că au existat trei ani între adoptarea Legii nr. 198/2023 şi această dispută, trei ani în care puteau fi organizate simulări, puteau fi evaluate liceele, puteau fi măsurate efectele unui al doilea concurs asupra accesului copiilor din mediul rural, asupra familiilor cu venituri mici, asupra pieţei meditaţiilor şi asupra diferenţelor dintre liceele puternice şi cele care nu au aceeaşi capacitate instituţională. Faptul că aceste întrebări sunt tranşate abia acum, prin iniţiative concurente şi amendamente care au pus în discuţie însăşi natura sistemului, nu exprimă prudenţă, ci o întârziere a responsabilităţii politice.
Există însă şi o contradicţie politică pe care Parlamentul nu o poate trata ca pe un simplu detaliu procedural, în aceeaşi perioadă au fost puse în circulaţie soluţii care mută aplicarea în 2029, în 2030 şi soluţii care urmăresc eliminarea mecanismului. Diferenţa dintre aceste variante nu este una administrativă, ci una de concepţie. Dacă un concurs este suficient de necesar pentru a fi păstrat, trebuie explicat de ce, dacă este insuficient pregătit, trebuie explicat ce trebuie schimbat, dacă este profund inechitabil, trebuie explicat de ce trebuie eliminat? Ceea ce nu poate ţine loc de politică publică este simpla succesiune a termenelor.
Senatului, în calitate de Cameră decizională, îi revine acum obligaţia de a examina în fond soluţia adoptată de Camera Deputaţilor şi de a decide dacă prorogarea până în 2029 reprezintă un răspuns justificat la problemele reale ale sistemului. Tot acolo trebuie privită şi soarta celuilalt proiect, PL-x 537/2026, care a fost respins de membrii Comisiei de fond din Camera Deputaţilor, dar care îşi urmează parcursul legislativ firesc potrivit procedurii constituţionale. Este posibil ca dezbaterea sa să nu mai producă efecte în actuala configuraţie politică şi să fie reluată, într-o formă sau alta, într-o altă legislatură, dar tocmai această posibilitate este simptomatică, o problemă care priveşte direct o generaţie de copii riscă să fie împinsă dintr-o legislatură în alta, în timp ce copiii nu îşi pot împinge anii de şcoală după calendarul Parlamentului.
Miza nu este salvarea unei formule juridice şi nici alegerea unei date mai convenabile, ci restabilirea unei autorităţi publice capabile să spună unui copil, la începutul unui ciclu de studiu, după ce reguli va fi evaluat la sfârşitul lui şi să îşi respecte propriul cuvânt. Educaţia nu este domeniul în care statul poate experimenta succesiv asupra unor generaţii care nu îşi pot recupera anii pierduţi şi nici nu îşi pot suspenda adolescenţa până când partidele îşi rezolvă contradicţiile.
Nu susţin conservarea unui concurs doar pentru că a fost înscris într-o lege, după cum nu susţin nici mutarea lui către 2029 sau 2030 doar pentru a împinge dificultatea către o generaţie care nu are încă voce publică. Dacă argumentele demonstrează că mecanismul este inechitabil, inutil sau generator de segregare prin resurse, atunci el trebuie eliminat. Însă o asemenea decizie trebuie să rezulte dintr-o concepţie asupra educaţiei şi dintr-o evaluare serioasă a efectelor sale, nu din hazardul unei majorităţi constituite în jurul unui amendament sau al unui compromis parlamentar de moment.
O reformă educaţională nu dobândeşte legitimitate pentru că Parlamentul îi fixează o dată, după cum nu devine mai înţeleaptă dacă aceeaşi dată este mutată succesiv de la o generaţie la alta. Ceea ce PSD şi PNL datorează astăzi elevilor nu este încă un termen, ci o explicaţie asupra modelului de educaţie pe care îl apără, asupra criteriului după care îl consideră just şi asupra responsabilităţii pe care sunt pregătite să şi-o asume atunci când regulile stabilite pentru copii încetează să mai fie negociabile odată cu apropierea examenului. Pentru că educaţia nu poate fi construită pe memoria scurtă a politicii.
|
