|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Sportivii nu trebuie să fie captivi într-un contract atunci când clubul nu îşi plăteşte obligaţiile
Există o contradicţie pe care legislaţia nu mai poate continua să o tolereze, aceea în care sportivului i se pretinde să îşi execute cu rigoare toate obligaţiile asumate, să se antreneze, să participe la competiţii, să îşi supună timpul, corpul şi cariera exigenţelor performanţei, în timp ce structura sportivă poate acumula luni de neplată fără ca sportivul să dispună de un mecanism legal expres, previzibil şi efectiv care să îi permită să se desprindă de un raport contractual pe care numai una dintre părţi îl mai respectă.
În calitate de deputat, am iniţiat şi am depus propunerea legislativă pentru completarea Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, prin care propun instituirea unei protecţii juridice clare pentru sportivii cărora structurile sportive nu le achită drepturile băneşti asumate prin contractele de activitate sportivă, pornind de la un principiu care nu ar trebui să fie negociabil într-un stat de drept: contractul nu poate obliga cu severitate o parte şi tolera neexecutarea celeilalte.
Sportivul îşi asumă prin contract o disciplină continuă, îşi organizează viaţa în jurul antrenamentelor, competiţiilor şi obligaţiilor profesionale, îşi pune la dispoziţia clubului capacitatea fizică, timpul şi anii cei mai valoroşi ai carierei sale, iar structura sportivă îşi asumă, la rândul său, obligaţia fundamentală de a plăti drepturile băneşti datorate, astfel încât, atunci când sportivul continuă să îşi îndeplinească prestaţia, iar clubul abandonează timp îndelungat propria obligaţie, echilibrul contractual nu mai poate fi conservat prin constrângerea celui care şi-a respectat angajamentele.
În durata limitată a unei cariere sportive, fiecare sezon are greutatea unei şanse care nu se repetă, iar lunile consumate sub autoritatea unui contract pe care clubul încetează să îl onoreze pot însemna pierderea unui transfer, absenţa dintr-o competiţie decisivă, ratarea unei selecţii sau diminuarea unei perioade de maximă capacitate profesională, astfel încât întârzierea juridică în recunoaşterea dreptului sportivului de a se desprinde de un asemenea raport contractual poate produce consecinţe pe care nicio reparaţie financiară ulterioară nu le mai poate restitui în integralitatea lor.
Legea nr. 69/2000 reglementează contractul de activitate sportivă ca raport juridic distinct de contractul individual de muncă, însă nu instituie în mod expres un mecanism general prin care sportivul să poată declara rezilierea contractului atunci când structura sportivă nu îşi execută obligaţia de plată, ceea ce poate conduce la situaţii în care sportivul continuă să se pregătească şi să concureze, restanţele financiare se acumulează, iar libertatea lui de a-şi continua cariera în cadrul unei alte structuri sportive rămâne condiţionată de un raport contractual devenit profund dezechilibrat.
Prin propunerea legislativă depusă, această incertitudine primeşte o regulă precisă, deoarece, dacă drepturile băneşti datorate sportivului nu sunt achitate pentru o perioadă mai mare de 60 de zile de la scadenţă, sportivul dobândeşte dreptul de a declara rezilierea unilaterală a contractului pentru cauză imputabilă structurii sportive, fără ca această reziliere să opereze automat sau discreţionar şi fără ca legea să transforme o întârziere punctuală într-un temei imediat de încetare.
Înainte de exercitarea acestui drept, sportivul este obligat să notifice structura sportivă, să solicite plata sumelor restante şi să îi acorde încă 15 zile calendaristice pentru executarea integrală a obligaţiei, astfel încât clubului îi este oferită o ultimă posibilitate reală de a remedia neexecutarea, însă, dacă nici după mai mult de 60 de zile de la scadenţă şi nici după expirarea termenului suplimentar acordat prin notificare plata nu este efectuată, legea trebuie să recunoască faptul că nu mai discutăm despre o simplă întârziere, ci despre o încălcare contractuală suficient de gravă pentru a justifica desprinderea sportivului din acel raport juridic.
Am prevăzut, de asemenea, că exercitarea acestui drept nu poate atrage obligaţia sportivului de a plăti despăgubiri, penalităţi, clauze de reziliere sau alte prestaţii având ca temei încetarea anticipată a contractului, pentru că ar fi contrar oricărei logici juridice ca partea care nu şi-a primit drepturile băneşti să ajungă să fie sancţionată tocmai pentru faptul că refuză să rămână captivă într-un contract încălcat de cealaltă parte.
În acelaşi timp, structura sportivă rămâne obligată să achite toate drepturile băneşti restante, dobânda legală calculată de la data scadenţei până la plata integrală şi, după caz, despăgubirile pentru prejudiciul dovedit produs prin neexecutare, deoarece încetarea contractului nu poate şterge obligaţiile deja născute şi nici nu poate transforma neplata într-o formă indirectă de exonerare.
Pentru ca această protecţie să nu poată fi anulată prin contracte redactate în favoarea părţii mai puternice sau prin regulamente interne care golesc legea de conţinut, propunerea stabileşte că orice clauză contractuală sau regulamentară prin care dreptul sportivului este limitat, condiţionat ori înlăturat este nulă de drept, pentru că o garanţie instituită de lege nu poate rămâne la discreţia celui împotriva căruia ea a fost concepută.
O altă componentă esenţială a iniţiativei priveşte libertatea sportivului de a-şi continua cariera, deoarece o reziliere recunoscută formal de lege ar deveni inutilă dacă sportivul ar putea fi ulterior blocat prin refuzul legitimării, întârzierea transferului, neeliberarea documentelor sau condiţionarea participării la competiţii de acordul clubului debitor, motiv pentru care, cu respectarea condiţiilor generale privind legitimarea, transferul şi eligibilitatea, federaţiile sportive naţionale, ligile profesioniste şi celelalte organisme competente nu vor putea transforma exercitarea acestui drept într-un temei de sancţiune sau într-un obstacol pentru continuarea activităţii sportive.
Un club care nu îşi execută obligaţia de plată nu trebuie să poată dobândi, prin propria neexecutare, o putere suplimentară asupra carierei sportivului şi nu trebuie să poată folosi transferul, legitimarea sau documentele sportive ca instrumente de presiune asupra unei persoane căreia îi datorează deja bani.
Litigiile din sportul românesc demonstrează că aceste raporturi contractuale pot genera conflicte cu consecinţe financiare considerabile, iar în anul 2024 Comisia Centrală de Apel a Federaţiei Române de Handbal a soluţionat cauze privind sportive aflate în raporturi contractuale cu CSM Deva, stabilind, într-unul dintre cazuri, încetarea unilaterală a contractului din culpa clubului şi o compensaţie de 132.000 de lei net, iar într-un alt caz o compensaţie de 156.000 de lei net, situaţii care, chiar dacă nu sunt identice cu mecanismul propus prin această iniţiativă, arată cât de amplu poate deveni un conflict contractual atunci când raportul dintre sportiv şi structură ajunge să fie tranşat jurisdicţional.
Funcţia legii nu trebuie redusă la aceea de a administra conflictele după ce acestea au produs deja prejudicii, ci trebuie să ofere, înainte ca ruptura să devină ireversibilă, o regulă suficient de clară pentru ca fiecare parte să ştie ce datorează, ce riscă şi unde se află limita dincolo de care neexecutarea nu mai poate fi tolerată.
Propunerea legislativă nu acordă sportivului un privilegiu şi nici nu slăbeşte forţa contractului, ci, dimpotrivă, îi restituie contractului însăşi raţiunea sa juridică, aceea de raport întemeiat pe reciprocitatea obligaţiilor, pentru că un contract este credibil nu atunci când îl constrânge doar pe cel mai vulnerabil, ci atunci când legea îi obligă pe amândoi să răspundă pentru ceea ce au promis.
Cluburile care îşi plătesc sportivii şi îşi respectă obligaţiile nu sunt afectate de această reglementare, iar cei care invocă forţa obligatorie a contractului nu pot pretinde, în acelaşi timp, ca această forţă să opereze doar împotriva sportivului şi să înceteze exact în momentul în care trebuie să oblige structura sportivă la executarea propriei prestaţii.
Propunerea nu creează autorităţi noi, nu instituie mecanisme suplimentare de finanţare publică şi nu generează cheltuieli suplimentare asupra bugetului general consolidat, ci intervine exclusiv asupra raportului juridic dintre sportiv şi structura sportivă, stabilind consecinţele unei neexecutări contractuale grave şi oferind sportivului o cale legală prin care poate evita transformarea unei datorii financiare într-o dependenţă profesională.
Noile dispoziţii se vor aplica şi contractelor de activitate sportivă aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii, în condiţiile prevăzute prin dispoziţiile tranzitorii, iar federaţiile sportive naţionale şi ligile profesioniste vor avea obligaţia de a-şi adapta statutele şi regulamentele în termen de 90 de zile, pentru ca protecţia instituită de lege să nu rămână suspendată între norma adoptată de Parlament şi regulamentele interne ale organismelor sportive.
Miza acestei iniţiative nu se reduce, aşadar, la recuperarea unei sume de bani, ci priveşte însăşi condiţia juridică a sportivului într-un raport în care diferenţa de putere contractuală poate ajunge să decidă dacă acesta îşi poate continua cariera sau dacă este obligat să rămână legat de un contract pe care doar el îl mai execută.
Sportul de performanţă cere disciplină, rigoare şi asumare, însă aceste exigenţe nu pot fi impuse exclusiv celui care intră pe teren, pentru că o ordine contractuală autentică începe exact acolo unde aceeaşi lege care îi cere sportivului să îşi respecte angajamentul îi spune clubului că neplata prelungită nu îi conferă dreptul de a păstra controlul asupra carierei celui pe care a încetat să îl plătească.
|
