|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
POT alege protecţia infractorilor în locul unei politici penale ferme
Codul penal permite astăzi ca liberarea condiţionată a unei persoane condamnate la detenţie pe viaţă să poată fi dispusă după executarea efectivă a 20 de ani de detenţie, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de lege.
Propunerea legislativă pe care am iniţiat-o introduce o singură excepţie, riguros delimitată, astfel încât, atunci când detenţiunea pe viaţă a fost pronunţată pentru omor calificat, liberarea condiţionată să nu poată fi dispusă înainte de executarea efectivă a 30 de ani de detenţie.
Nu vorbim despre orice infracţiune şi nu propunem abolirea liberării condiţionate, vorbim despre cea mai severă pedeapsă prevăzută de dreptul penal român şi despre omorul calificat, despre acele forme de suprimare a vieţii pe care însuşi legiuitorul le-a aşezat în sfera celei mai înalte gravităţi penale.
Am considerat că între caracterul ireversibil al faptei şi momentul în care statul poate acorda beneficiul liberării condiţionate trebuie să existe o proporţie juridică autentică, fiindcă pedeapsa nu poate rămâne credibilă dacă durata minimă a executării sale ajunge să exprime mai multă preocupare pentru perspectiva condamnatului decât pentru gravitatea crimei, pentru memoria victimei şi pentru dreptul societăţii de a pretinde o reacţie penală pe măsura răului produs.
Cu toate acestea, astăzi, în Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi, din care fac parte şi în cadrul căreia mi-am susţinut propria iniţiativă legislativă, preşedinta Comisiei, deputata POT Maria Cernit, a propus avizarea negativă a proiectului, deşi Consiliul Legislativ acordase iniţiativei aviz favorabil.
Această poziţie este cu atât mai greu de înţeles cu cât vorbim despre Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi, o structură parlamentară chemată, prin însăşi identitatea sa instituţională, să privească legea şi din perspectiva demnităţii umane, a protecţiei persoanelor vulnerabile şi a combaterii formelor de violenţă care distrug vieţi. Comisia este, de altfel, sesizată şi asupra legislaţiei privind prevenirea şi combaterea violenţei domestice, ceea ce exprimă limpede legătura dintre egalitatea de şanse, protecţia victimei şi obligaţia statului de a răspunde violenţei prin norme efective.
De aceea, pentru mine contradicţia este profundă, nu poţi vorbi despre protecţia victimei, despre demnitate şi despre combaterea violenţei, iar atunci când ajungi în faţa unei norme referitoare la una dintre cele mai grave forme de violenţă pe care dreptul penal le cunoaşte, omorul calificat, să propui avizarea negativă a unei reguli care cere doar ca autorul condamnat la detenţie pe viaţă să execute efectiv 30 de ani înainte de a putea beneficia de liberare condiţionată.
Spun limpede şi îmi asum politic această concluzie, atunci când te opui unei asemenea norme, susţii prin efectul poziţiei tale interesul infractorului condamnat. Iar când POT, prin reprezentanta sa aflată la conducerea Comisiei, propune avizarea negativă a acestei iniţiative, eu spun că POT alege să susţină infractorii, nu exigenţa unei protecţii penale mai ferme pentru victime şi pentru societate.
Nu folosesc aceste cuvinte pentru a substitui argumentul juridic prin acuzaţie politică, le folosesc pentru că efectul unei opţiuni trebuie numit. Iniţiativa mea nu desfiinţează liberarea condiţionată, nu înlătură competenţa instanţei şi nu instituie o pedeapsă nouă. Ea stabileşte exclusiv că, pentru persoana condamnată la detenţie pe viaţă pentru omor calificat, pragul minim necesar pentru liberarea condiţionată trebuie să fie de 30 de ani executaţi efectiv, iar dispoziţia este configurată expres în acest sens.
Există o diferenţă fundamentală între umanitatea dreptului penal şi slăbirea răspunderii pentru o crimă de o gravitate extremă. Reintegrarea socială rămâne un principiu al dreptului execuţional penal, dar ea nu poate deveni criteriul prin care gravitatea omorului este împinsă în plan secund, iar victima dispare, încă o dată, din ecuaţia juridică şi morală.
În materia omorului calificat, statul nu hotărăşte numai asupra destinului celui condamnat. Prin norma penală, statul spune cât valorează juridic viaţa celui ucis şi câtă memorie juridică păstrează pentru o existenţă care nu mai poate fi restituită.
Eu voi continua să susţin această modificare, iar celor care i se opun le solicit să explice public de ce 20 de ani ar trebui să rămână suficienţi pentru ca un condamnat la detenţie pe viaţă pentru omor calificat să poată solicita liberarea condiţionată şi de ce 30 de ani executaţi efectiv ar reprezenta, în viziunea lor, o exigenţă prea severă.
|
