|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Avram Iancu, dreptatea naţională şi răspunderea statului în faţa cetăţeanului
La 154 de ani de la moartea lui Avram Iancu, memoria Crăişorului Munţilor păstrează forţa unui imperativ istoric, niciun popor nu poate fi condamnat la inferioritate juridică, la tăcere politică ori la înstrăinare faţă de propriul destin, după cum niciun stat nu îşi poate conserva legitimitatea atunci când drepturile proclamate prin lege sunt golite de substanţă prin modul în care este exercitată puterea.
Născut în 1824, la Vidra de Sus, şi format în studiul dreptului, Avram Iancu a aparţinut generaţiei care a conferit Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania o dimensiune naţională şi socială decisivă. El a înţeles că libertatea individuală rămâne incompletă atunci când comunitatea naţională căreia îi aparţii este lipsită de reprezentare, de egalitate juridică şi de posibilitatea de a participa la hotărârile care îi determină existenţa. În acţiunea sa, interesul individual s-a retras în faţa datoriei istorice. Avram Iancu a dat expresie politică aspiraţiei românilor transilvăneni de a ieşi din condiţia unei majorităţi demografice lipsite de recunoaştere politică deplină, de egalitate civică şi de reprezentare corespunzătoare în structurile puterii. Măreţia sa morală rezidă în asumarea destinului colectiv ca datorie personală, dusă până la sacrificiu.
Pentru românii din Munţii Apuseni, el a fost conducător, apărător şi exponent politic, pentru istoria naţională, a devenit expresia unei conştiinţe care a refuzat să confunde dominaţia cu ordinea, supunerea cu pacea şi perpetuarea nedreptăţii cu legitimitatea acesteia. Pregătirea juridică i-a oferit înţelegerea mecanismelor dreptului, iar realitatea epocii l-a obligat să apere prin faptă ceea ce ordinea juridică refuza încă să recunoască. Lupta sa aparţine unei epoci încheiate, însă întrebarea pe care o adresează istoriei politice rămâne actuală: ce valoare are un drept atunci când titularul său nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l exercita?
Constituţia României defineşte ţara noastră drept stat de drept, democratic şi social şi aşază demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic printre valorile sale supreme. Ea consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, dreptul la muncă, protecţia socială a muncii şi obligaţia statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială care să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Aceste dispoziţii constituţionale nu reprezintă simple formulări solemne, ele instituie atât limite pentru exercitarea puterii, cât şi obligaţii pentru autorităţile publice. Drepturile nu devin efective prin simpla lor înscriere în Constituţie, dar prin instituţii funcţionale, politici publice, resurse bugetare şi decizii administrative care le conferă eficacitate în existenţa concretă a cetăţeanului.
Ţara traversează o perioadă în care instabilitatea politică se suprapune presiunilor economice, exigenţelor reducerii deficitului bugetar, creşterii costurilor şi diminuării puterii de cumpărare. Într-un asemenea context, incertitudinea politică şi întârzierile în adoptarea unor decizii publice coerente afectează capacitatea statului de a răspunde predictibil unor probleme care privesc finanţarea serviciilor publice şi protecţia celor mai expuşi consecinţelor dezechilibrelor economice.
Disciplina financiară este necesară, însă nu poate dobândi autoritate morală atunci când sacrificiul este cerut cu precădere acelora care dispun de cele mai puţine mijloace de apărare. Reducerea deficitului nu poate deveni un pretext pentru diminuarea nejustificată a protecţiei sociale, pentru neplata sau subevaluarea muncii, pentru subfinanţarea serviciilor medicale esenţiale ori pentru transferarea disproporţionată a costurilor guvernării asupra familiilor ale căror venituri sunt deja erodate de inflaţie şi de creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor indispensabile.
Un stat social nu este definit prin generozitatea ocazională a puterii, ci printr-o ordine juridică şi instituţională în care demnitatea omului nu devine dependentă de conjunctura politică sau bugetară. Echilibrul finanţelor publice trebuie restabilit prin competenţă, responsabilitate, prioritizarea cheltuielilor şi justa distribuire a sarcinilor, fără ca ajustarea fiscală să golească de conţinut protecţia pe care statul o datorează cetăţeanului.
Avram Iancu a apărat dreptul unei comunităţi de a nu fi administrată fără reprezentare şi de a nu suporta o ordine politică în alcătuirea căreia voinţa sa nu era recunoscută. Această lecţie capătă o semnificaţie severă într-un prezent în care cetăţenilor li se cer sacrificii economice, în timp ce răspunderea pentru deciziile publice care au contribuit la apariţia unor dezechilibre este rareori individualizată şi, uneori, se pierde în succesiunea funcţiilor şi în trecerea timpului.
Memoria lui Avram Iancu obligă puterea să nu confunde autoritatea cu dominaţia şi necesitatea economică cu suspendarea dreptăţii sociale. Nicio raţiune bugetară nu poate justifica o ordine în care cetăţeanului i se cere să suporte consecinţele unor decizii greşite, în timp ce cei care le-au adoptat rămân în afara oricărei forme efective de răspundere politică, administrativă sau juridică, după caz.
Mormântul lui Avram Iancu de la Ţebea păstrează mărturia unei epoci în care existenţa politică a românilor din Transilvania a fost apărată cu preţul libertăţii, al suferinţei şi al sacrificiului personal. Respectul datorat acestei memorii cere mai mult decât solemnitate, cere fidelitate faţă de dreptate, egalitate şi demnitatea persoanei. O naţiune îşi cinsteşte eroii atunci când principiile pentru care aceştia au luptat dobândesc autoritate în viaţa fiecărui cetăţean. Moştenirea lui Avram Iancu ne aminteşte că libertatea trebuie apărată prin lege, dreptatea prin răspundere, iar demnitatea naţională printr-un stat care nu îşi abandonează cetăţenii atunci când costul guvernării devine greu de purtat. Aceasta este, în fond, măsura adevăratei puteri a statului, nu cât de mult poate cere cetăţeanului, dar cât de mult este capabil să îi garanteze dreptul, demnitatea şi şansa de a-şi construi propriul destin.
|
