primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Şanse reale la o bătrâneţe decentă. Cazul Vasluiului
În iulie 2026, pensia medie în sistemul public era de 2.821 de lei, în timp ce în judeţul Vaslui ajungea la numai 2.283 de lei, cu 538 de lei şi aproximativ 19% sub media naţională, iar dintre cele 41 de judeţe ale României numai Botoşani, cu 2.229 de lei, şi Vrancea, cu 2.275 de lei, înregistrau valori inferioare, ceea ce plasează Vasluiul în extremitatea unei geografii sociale în care venitul de la bătrâneţe păstrează, după decenii, urmele diferenţelor de dezvoltare economică, de salarizare, de ocupare şi de continuitate profesională dintre teritorii.
La polul opus, Hunedoara înregistra o pensie medie de aproximativ 3.494 de lei, Braşovul de 3.330 de lei, Gorjul de 3.312 lei, iar Galaţiul de aproximativ 3.019 lei, valori care nu provin din existenţa unor formule juridice distincte de calcul, pentru că sistemul public este guvernat de aceeaşi legislaţie, ci din istorii economice diferite, din structuri ocupaţionale modelate de industrii, niveluri salariale, cariere profesionale şi regimuri de muncă profund inegale.
Pensia medie de 2.283 de lei din Vaslui trebuie, prin urmare, interpretată ca expresia tardivă a unei inegalităţi economice sedimentate istoric, pentru că venitul de la sfârşitul vieţii active conservă memoria salariului pentru care au fost plătite contribuţii, a continuităţii sau discontinuităţii profesionale, a accesului la ocupaţii mai bine remunerate şi a capacităţii unei economii locale de a transforma munca în venit contributiv şi, ulterior, în securitate materială.
Raportul dintre pensionari şi salariaţi adaugă acestei realităţi o dimensiune structurală greu de ignorat, deoarece, în primul trimestru al anului 2026, Vasluiul avea aproximativ 14 pensionari de asigurări sociale de stat la fiecare 10 salariaţi, în timp ce media naţională era de aproximativ 8 pensionari la 10 salariaţi, iar această disproporţie trebuie citită nu ca un raport contabil al finanţării locale a pensiilor, sistemul fiind unul naţional, ci ca expresia unei configuraţii economice şi demografice în care populaţia activă şi ocuparea remunerată au o densitate sensibil mai redusă.
Aceeaşi asimetrie devine vizibilă în veniturile generaţiei care munceşte astăzi, pentru că, în martie 2026, câştigul salarial mediu net în judeţul Vaslui era de aproximativ 4.216 lei, faţă de 5.938 de lei la nivel naţional, ceea ce înseamnă o diferenţă de 1.722 de lei lunar şi un nivel salarial cu aproximativ 29% inferior mediei ţării, iar această distanţă nu priveşte exclusiv puterea economică prezentă a unei familii, ci participă, prin nivelul contribuţiilor aferente veniturilor, la constituirea drepturilor de pensie ale celor care vor ieşi din activitate peste două sau trei decenii.
Mai severă este structura ocupării, pentru că în mai 2026 rata şomajului înregistrat în Vaslui era de 8,87%, faţă de 3,21% la nivel naţional, reprezentând cea mai ridicată rată dintre judeţele României, iar aproape 90% dintre şomerii înregistraţi din judeţ erau neindemnizaţi, ceea ce descrie o vulnerabilitate cu efecte cumulative asupra veniturilor, contributivităţii şi autonomiei economice a unei comunităţi întregi.
Pensia nu începe, aşadar, în ziua în care se deschide dreptul la pensionare, ci cu decenii înainte, în structura economică în care omul îşi desfăşoară viaţa profesională, în venitul pentru care contribuie, în stabilitatea ocupaţiei, în productivitatea muncii, în accesul la profesii calificate şi în capacitatea unui teritoriu de a conserva capital uman, investiţie şi activitate economică generatoare de venit.
Din această perspectivă, egalizarea artificială a cuantumurilor nu poate constitui răspunsul legitim, pentru că principiul contributivităţii trebuie păstrat ca fundament al raportului dintre muncă, contribuţie şi drept, iar diferenţele rezultate din contribuţii diferite, venituri diferite şi durate diferite ale carierei profesionale trebuie să rămână recognoscibile în pensia dobândită.
Am susţinut şi anterior că pensia nu reprezintă o prestaţie discreţionară a statului, ci un drept construit prin contribuţie, iar această concepţie s-a regăsit inclusiv în iniţiativa legislativă pe care am depus-o pentru completarea Legii nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, prin care am urmărit recunoaşterea unor perioade de activitate profesională rămase în afara valorificării contributive.
Datele actuale privind Vasluiul obligă însă la o reflecţie mai amplă, dreptul la pensie se naşte din contribuţie, dar dimensiunea sa economică este determinată cu mult înainte de pensionare, prin calitatea ocupării, nivelul veniturilor, continuitatea carierei profesionale şi structura economiei în interiorul căreia se desfăşoară viaţa activă.
Un cetăţean care a contribuit timp de patruzeci de ani pentru un venit superior nu poate fi plasat în aceeaşi poziţie patrimonială cu un cetăţean care a contribuit aceeaşi perioadă pentru un venit mult mai redus, fără ca însăşi relaţia dintre muncă, contribuţie şi drept să fie golită de substanţă, însă această diferenţiere legitimă nu poate deveni justificarea morală sau politică a abandonării celui care, după o viaţă întreagă de muncă, ajunge la bătrâneţe cu un venit incompatibil cu exigenţele elementare ale unei existenţe demne.
Contributivitatea trebuie să păstreze memoria muncii şi a contribuţiei individuale, iar solidaritatea trebuie să fixeze limita sub care societatea refuză să transforme insuficienţa venitului contributiv într-o formă permanentă de precaritate, pentru că echitatea nu presupune uniformizarea rezultatelor, după cum recunoaşterea diferenţelor contributive nu poate legitima sărăcia.
Între contributivitate şi solidaritate nu există o contradicţie de principiu, ci două exigenţe ale aceluiaşi contract social, prima garantează că dreptul păstrează legătura cu munca şi contribuţia individuală, cea de-a doua împiedică transformarea unei inegalităţi economice acumulate de-a lungul vieţii într-o formă de excluziune la bătrâneţe.
Pentru Vaslui, această relaţie dobândeşte o semnificaţie politică imposibil de redus la o statistică anuală, deoarece diferenţa dintre pensia medie de 2.283 de lei şi media naţională de 2.821 de lei se suprapune peste diferenţa dintre salariul mediu net de 4.216 lei şi media naţională de 5.938 de lei, iar ambele coexistă cu o rată a şomajului de 8,87%, aproape de trei ori mai mare decât media ţării.
Această corespondenţă între salariul redus al prezentului şi probabilitatea unei pensii reduse în viitor obligă la depăşirea unei concepţii exclusiv compensatorii asupra politicii sociale, pentru că intervenţia statului la sfârşitul carierei profesionale nu poate substitui indefinit ceea ce economia nu a produs în timpul vieţii active.
Dacă Vasluiul va continua să înregistreze salarii cu aproape 30% sub media naţională, dacă ocuparea va rămâne fragilă, iar şomajul se va menţine la valori apropiate de trei ori media ţării, generaţia care munceşte astăzi riscă să reproducă, la momentul pensionării, aceeaşi poziţionare periferică pe care statisticile actuale o indică pentru generaţia pensionarilor de astăzi.
Problema decisivă nu este, prin urmare, numai cuantumul pensiei plătite acum unui pensionar vasluian, ci capacitatea statului de a împiedica reproducerea aceleiaşi inegalităţi peste două sau trei decenii, printr-o economie care să poată genera salarii mai ridicate, cariere profesionale mai stabile, ocupaţii cu valoare adăugată superioară, investiţii productive şi suficiente oportunităţi pentru ca drepturile sociale viitoare să nu mai fie construite pe aceeaşi fundaţie economică fragilă.
Fiecare loc de muncă stabil şi bine remunerat reprezintă simultan autonomie economică în prezent şi securitate socială în viitor, fiecare salariu apropiat de media naţională modifică nu numai capacitatea unei familii de a-şi organiza existenţa, ci şi dimensiunea contribuţiei care va fundamenta drepturile sale viitoare, iar fiecare perioadă de muncă fiscalizată transformă o activitate economică prezentă într-un drept social protejat juridic.
Politica de pensii şi politica economică trebuie, de aceea, gândite în continuitatea aceluiaşi contract dintre generaţii, pentru că între salariul din timpul vieţii active şi pensia de la capătul acesteia există o relaţie materială pe care redistribuirea nu o poate substitui integral, iar între calitatea dezvoltării economice de astăzi şi demnitatea bătrâneţii de mâine există o responsabilitate politică pe care statul nu o poate transfera generaţiei următoare.
Pentru pensionarii actuali cu venituri reduse, solidaritatea publică trebuie să împiedice transformarea unei pensii mici în sărăcie şi excluziune, însă pentru cei care muncesc astăzi răspunsul nu poate rămâne limitat la promisiunea unei compensaţii viitoare, deoarece securitatea lor la bătrâneţe se decide deja, prin calitatea economiei în care muncesc, prin valoarea salariului pentru care contribuie şi prin continuitatea unei cariere capabile să producă un drept de pensie suficient.
O bătrâneţe decentă nu se decide în ziua pensionării, ci se construieşte în deceniile care o preced, iar dacă acceptăm astăzi ca Vasluiul să rămână între judeţele cu cele mai mici salarii, cu cea mai ridicată rată a şomajului şi cu una dintre cele mai mici pensii medii din România, atunci transformăm inegalitatea economică a prezentului într-o inegalitate socială transmisă generaţiei următoare.
