primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Viitorul buget european nu poate fi negociat împotriva convergenţei
Aproape 2.000 de miliarde de euro vor defini cadrul financiar al Uniunii Europene pentru perioada 2028-2034, însă dincolo de dimensiunea impresionantă a acestei sume se află o întrebare mult mai serioasă decât distribuirea banilor între diferite capitole, dacă noua arhitectură financiară a Uniunii va continua să reducă diferenţele dintre economiile europene sau dacă, sub presiunea apărării, competitivităţii, tehnologiei şi noilor priorităţi strategice, va începe să considere coeziunea şi agricultura drept resurse disponibile pentru finanţarea altor ambiţii.
Pentru ţara noastră, această negociere are o greutate care nu poate fi desprinsă de realitatea economică a ultimelor două decenii, deoarece fondurile europene au devenit una dintre principalele surse prin care au fost finanţate infrastructura, dezvoltarea regională, modernizarea serviciilor publice, agricultura şi investiţiile care au permis reducerea unei părţi din diferenţele istorice faţă de economiile occidentale, iar diminuarea acestor resurse nu ar reprezenta o schimbare administrativă, ci o încetinire măsurabilă a convergenţei.
În actualul exerciţiu financiar, pentru perioada 2021 - 2027, sunt disponibile aproximativ 30,9 miliarde de euro prin politica de coeziune, iar împreună cu contribuţia naţională valoarea programelor ajunge la aproximativ 42 de miliarde de euro, în timp ce pentru politica agricolă comună, în perioada 2023 - 2027, finanţarea europeană destinată ţării noastre se apropie de 14,9 miliarde de euro, cifre care arată că discuţia despre coeziune şi agricultură nu priveşte două domenii marginale ale bugetului european, ci o parte esenţială a capacităţii noastre de investiţie.
O diminuare ipotetică de 10% aplicată actualei alocări pentru coeziune ar însemna aproximativ 3,1 miliarde de euro mai puţin, iar aceeaşi proporţie aplicată finanţării agricole ar reprezenta aproape 1,5 miliarde de euro, astfel încât o variaţie care, privită de la distanţa unui buget european de aproape două mii de miliarde, poate părea redusă ar putea însemna pentru economia noastră aproximativ 4,6 miliarde de euro, adică resurse care nu mai intră în investiţii, agricultură, dezvoltare regională şi infrastructură.
Aceste cifre trebuie privite şi prin geografia dezvoltării, pentru că nu toate regiunile au ajuns la acelaşi grad de prosperitate, nu toate comunităţile au infrastructura necesară pentru a concura în condiţii apropiate cu marile centre economice europene şi nu toate teritoriile pot compensa prin resurse proprii o diminuare a finanţărilor comunitare, iar politica de coeziune există tocmai pentru a transforma diferenţa de dezvoltare dintr-un destin economic într-o distanţă care poate fi recuperată.
Aceeaşi logică trebuie păstrată în agricultură, unde sprijinul european nu înseamnă numai venituri pentru fermieri, ci continuitatea economică a unor comunităţi rurale, investiţii în exploataţii, securitate alimentară şi capacitatea de a menţine producţia într-o piaţă europeană în care costurile, productivitatea şi accesul la capital sunt profund inegale, motiv pentru care orice diminuare trebuie judecată nu exclusiv prin valoarea bugetară pierdută, ci prin efectele pe care le poate produce asupra unui spaţiu rural deja supus depopulării, îmbătrânirii şi unei competiţii economice severe.
Tocmai de aceea, poziţia exprimată prin Declaraţia "Prietenilor Coeziunii", semnată de ţara noastră împreună cu alte cincisprezece state membre, trebuie continuată indiferent de configuraţia politică a executivului care va fi învestit, pentru că schimbarea unui Cabinet nu poate produce o schimbare a intereselor structurale ale unei economii, iar dreptul la convergenţă nu poate depinde de durata unui mandat guvernamental.
Viitorul Guvern va intra însă într-o negociere deja avansată şi va trebui să o facă într-un moment în care actualul executiv este demis de aproape patru luni, ceea ce înseamnă că noul Cabinet nu îşi poate permite să trateze dosarul bugetului european ca pe unul dintre numeroasele subiecte care vor fi preluate după învestire, deoarece deciziile care se vor lua asupra cadrului financiar 2028 - 2034 vor produce efecte mult după încheierea mandatului celor care le negociază.
Noua arhitectură propusă de Comisia Europeană concentrează o parte importantă a finanţărilor în planuri naţionale şi regionale de parteneriat, pentru care sunt prevăzute aproximativ 865 de miliarde de euro, dintre care aproximativ 450 de miliarde pentru coeziunea economică, socială şi teritorială, cel puţin 218 miliarde pentru regiunile mai puţin dezvoltate şi aproximativ 300 de miliarde pentru sprijinirea veniturilor fermierilor şi pescarilor, iar această reorganizare trebuie analizată nu numai prin promisiunea unei administrări mai flexibile, ci şi prin întrebarea fundamentală a protecţiei financiare acordate politicilor care susţin convergenţa.
Atunci când finanţări cu identitate, destinaţie şi reguli distincte sunt reunite într-o structură mai largă, apare riscul ca domenii care au beneficiat până acum de o protecţie bugetară clară să intre într-o competiţie politică mult mai intensă pentru aceleaşi resurse, iar agricultura, regiunile mai puţin dezvoltate şi investiţiile de coeziune nu pot fi lăsate să depindă de raportul conjunctural dintre priorităţile unui anumit moment european.
Estimările existente indică pentru ţara noastră o alocare care ar putea depăşi 60 de miliarde de euro în viitorul cadru financiar, iar o sumă de asemenea dimensiune obligă viitorul Executiv să intre în această negociere cu o poziţie definită înaintea etapelor decisive, cu praguri financiare cunoscute, cu garanţii solicitate pentru coeziune şi agricultură şi cu o evaluare exactă a consecinţelor pe care le-ar produce orice diminuare.
Apărarea, cercetarea, industria strategică şi competitivitatea trebuie finanţate, însă ele nu pot fi transformate într-un argument pentru restrângerea politicilor care au făcut posibilă reducerea decalajelor dintre Est şi Vest, deoarece o Uniune care îşi consolidează capacitatea strategică în timp ce îşi slăbeşte convergenţa internă riscă să câştige forţă externă cu preţul unei fragilităţi economice şi teritoriale tot mai pronunţate.
Nu poate exista o construcţie europeană durabilă în care securitatea să fie finanţată prin stagnarea regiunilor mai puţin dezvoltate, competitivitatea prin diminuarea resurselor agricole, iar autonomia strategică prin renunţarea treptată la solidaritatea financiară care a făcut posibilă extinderea Uniunii, pentru că o asemenea orientare ar modifica nu numai structura unui buget, ci însăşi filosofia politică pe care s-a construit integrarea europeană.
De aceea, viitorul Guvern trebuie să prezinte Parlamentului, înaintea etapelor decisive ale negocierii cadrului financiar 2028 - 2034, mandatul pe care îl va susţine, nivelul finanţării pe care îl consideră necesar pentru politica de coeziune şi politica agricolă comună, garanţiile pe care le va solicita şi limitele pe care nu este dispus să le accepte, fiindcă această negociere nu priveşte supravieţuirea unui Cabinet, ci capacitatea unei ţări de a continua, în următorul deceniu, recuperarea economică începută odată cu aderarea la Uniunea Europeană.
Cei care vor negocia acest buget vor părăsi, mai devreme sau mai târziu, funcţiile pe care le ocupă, efectele deciziilor lor vor rămâne însă până în 2034, iar diferenţa dintre un stat care îşi cunoaşte interesul şi unul care îl formulează prea târziu poate fi măsurată în miliarde de euro şi în ani de dezvoltare care nu mai pot fi recuperaţi.
