primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Prima zi de şcoală şi geografia inegalităţii
Astăzi, 7 septembrie 2026, începe oficial anul şcolar 2026 - 2027, însă pentru judeţul Vaslui această dată nu poate fi confiscată de convenţia festivă a începutului de an, câtă vreme realitatea unor şcoli obligă la o judecată mult mai severă asupra felului în care statul distribuie educaţia, resursele şi demnitatea între copiii aceleiaşi ţări, transformând uneori geografia naşterii într-un criteriu tacit al şanselor pe care fiecare le primeşte înainte chiar de a putea demonstra ce poate deveni.
La numai câteva zile înainte de revenirea elevilor la cursuri, investiţii importante din municipiul Vaslui se aflau încă în diferite faze de execuţie, recepţie sau organizare: la Şcoala Gimnazială "Elena Cuza" continuau lucrările de reabilitare, la Şcoala Gimnazială "Mihail Sadoveanu" era iniţiată recepţia lucrărilor, iar la Şcoala Gimnazială "Dimitrie Cantemir" fusese predat constructorului amplasamentul pentru o nouă intervenţie, realităţi care nu pot fi imputate ideii de modernizare, absolut necesară, dar care spun ceva despre ritmul în care administraţia publică reuşeşte să îşi armonizeze propriul timp cu timpul ireversibil al copilăriei.
Pentru instituţii există termene care pot fi prelungite, contracte care pot fi reajustate, proceduri care pot traversa luni sau exerciţii bugetare, însă pentru copil timpul nu posedă aceeaşi elasticitate administrativă, pentru că anul petrecut într-o şcoală aflată în reorganizare, perioada în care continuitatea este afectată sau etapa de formare traversată în condiţii inferioare celor de care beneficiază alţi elevi nu pot fi restituite ulterior printr-o hotărâre, printr-o recepţie de lucrări sau prin închiderea contabilă a unei investiţii.
Data de 7 septembrie era cunoscută de luni întregi, fiind stabilită prin calendarul oficial al anului şcolar, astfel încât începutul cursurilor nu poate constitui pentru nicio autoritate o împrejurare imprevizibilă, ci momentul în jurul căruia trebuiau ordonate investiţiile, resursele, personalul şi capacitatea instituţională, tocmai pentru ca elevul să nu fie obligat să suporte consecinţele unei administraţii care îşi negociază permanent întârzierile cu un timp care, pentru copil, nu mai poate fi recuperat.
Aici se află una dintre marile nedreptăţi ale educaţiei româneşti, pentru că inegalitatea nu începe în sala de examen, atunci când elevilor li se distribuie aceleaşi subiecte şi li se aplică aceleaşi bareme, ci cu mult înainte, în anii în care unuia îi sunt oferite stabilitate, infrastructură, continuitate pedagogică şi acces firesc la resurse, în timp ce altuia îi este cerut să transforme insuficienţele sistemului într-o probă suplimentară de rezistenţă, pentru ca, la capătul acestui traseu profund inegal, amândoi să fie evaluaţi ca şi cum ar fi pornit din acelaşi punct şi ar fi beneficiat de aceleaşi condiţii de formare.
În judeţul Vaslui, această diferenţă dobândeşte o greutate politică aparte, deoarece vulnerabilităţile economice şi sociale sunt deja cunoscute, iar educaţia ar trebui să constituie instituţia prin care destinul unui copil este desprins, pe cât posibil, de condiţiile în care s-a născut, nu mecanismul prin care acele condiţii sunt reproduse şi transmise mai departe sub forma unor şanse inegale prezentate ulterior drept rezultate individuale.
Nu putem proclama meritul drept criteriu suprem al ascensiunii sociale câtă vreme ignorăm inegalitatea profundă a condiţiilor în care meritul este obligat să se formeze, pentru că există o diferenţă esenţială între copilul căruia i se cere să îşi valorifice inteligenţa într-un mediu stabil şi copilul căruia i se cere mai întâi să compenseze ceea ce instituţiile nu i-au oferit, iar apoi să demonstreze, prin aceeaşi examinare, că este la fel de pregătit precum cel care nu a fost nevoit să poarte această povară.
Un elev din Vaslui va susţine aceleaşi examene naţionale, va concura pentru aceleaşi locuri în licee şi universităţi, va intra ulterior pe aceeaşi piaţă a muncii şi va fi judecat potrivit aceloraşi criterii precum elevul provenit dintr-o comunitate cu o infrastructură educaţională incomparabil mai solidă, însă egalitatea examinării nu poate acoperi inegalitatea formării, după cum uniformitatea unui barem nu poate transforma două copilării educaţionale diferite într-o experienţă echivalentă.
Aceasta este contradicţia pe care politica educaţională continuă să o evite, statul afirmă egalitatea drepturilor, dar tolerează diferenţe considerabile în condiţiile exercitării lor, proclamă educaţia drept instrument al mobilităţii sociale, dar permite ca localitatea de origine, forţa financiară a comunităţii şi eficienţa administraţiei locale să participe la configurarea destinului şcolar al unui copil înainte ca acesta să fi avut posibilitatea de a alege ceva pentru sine.
O societate îşi dezvăluie concepţia despre dreptate nu prin numărul declaraţiilor consacrate educaţiei, ci prin distanţa pe care este dispusă să o accepte între şcoala unui copil şi şcoala altuia, pentru că egalitatea constituţională devine fragilă atunci când accesul formal la aceeaşi instituţie juridică numită "învăţământ" ascunde experienţe materiale şi formative radical diferite, iar dreptul la educaţie este exercitat în condiţii care depind de codul poştal mai mult decât ar trebui să depindă într-un stat care pretinde că fiecare copil este titularul aceleiaşi demnităţi.
Şi există ceva profund nedrept în obişnuinţa de a transforma rezistenţa copiilor din comunităţile mai sărace într-o virtute publică, de a-i admira pentru faptul că reuşesc în pofida lipsurilor şi de a transforma excepţiile fericite în dovada că sistemul funcţionează, pentru că performanţa celui care izbuteşte împotriva tuturor dificultăţilor nu absolvă statul de răspunderea pentru ceilalţi, iar eroismul individual nu poate constitui doctrina unei politici publice.
Copilului nu trebuie să i se ceară eroism pentru a beneficia de un drept. Şcoala trebuie să fie spaţiul în care originea socială îşi pierde treptat puterea de a dicta viitorul, în care inteligenţa poate învinge sărăcia fără a fi obligată să lupte simultan şi împotriva indiferenţei instituţionale, iar locul naşterii încetează să funcţioneze ca o sentinţă discretă asupra posibilităţilor unui om de a-şi construi propria existenţă.
Pentru Vaslui, educaţia nu poate fi tratată ca unul dintre numeroasele domenii ale administraţiei publice, pentru că aici ea reprezintă una dintre puţinele forme reale prin care decalajul economic poate fi rupt între generaţii, iar fiecare şcoală care funcţionează sub posibilităţile pe care statul ar trebui să i le asigure nu înseamnă numai o instituţie mai slabă, ci o comunitate căreia îi este diminuată capacitatea de a-şi schimba propriul destin.
De aceea, prima zi de şcoală nu trebuie utilizată pentru a cosmetiza prin formule solemne ceea ce rămâne nerezolvat, dar pentru a privi cu luciditate distanţa dintre promisiunea constituţională a egalităţii şi experienţa concretă a copiilor care intră astăzi în clase, pentru că o societate care îşi împarte copiii între cei cărora le oferă toate instrumentele afirmării şi cei cărora le cere să compenseze prin sacrificiu ceea ce instituţiile nu le-au oferit produce nu numai inegalitate educaţională, ci inegalitate de destin.
Copiii Vasluiului nu trebuie felicitaţi pentru capacitatea de a învinge lipsurile pe care generaţiile adulte nu au reuşit să le înlăture, iar rezilienţa lor nu poate deveni justificarea unei ordini în care drepturile sunt egale în lege şi inegale în experienţă, pentru că adevărata măsură a unei politici a educaţiei nu este numărul reformelor proclamate, ci măsura în care locul în care se naşte un copil încetează să mai hotărască, înaintea inteligenţei, a muncii şi a voinţei sale, cât de departe îi este îngăduit să ajungă.
