primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Austeritatea fără reciprocitate
O ţară care le cere cetăţenilor să trăiască cu mai puţin nu poate continua, în acelaşi timp, să datoreze mai mult. Pentru sfârşitul anului 2026, datoria publică a României este proiectată la 61,6% din PIB, faţă de 59,3% la sfârşitul anului trecut, iar pentru 2027 perspectiva urcă la 63,4%. În acelaşi timp, numai pentru luna septembrie, Ministerul Finanţelor a programat atragerea a încă 7,2 miliarde de lei de la băncile comerciale, pentru finanţarea deficitului bugetar şi refinanţarea şi rambursarea anticipată a datoriei publice. Toate acestea obligă la o întrebare pe care nicio retorică a austerităţii nu o poate evita: ce anume a fost reparat prin sacrificiul cerut populaţiei, dacă povara datoriei continuă să crească?
Guvernul Bolojan a fost demis de Parlament la 5 mai, însă o guvernare nu încetează în aceeaşi clipă în care îi încetează autoritatea politică, deoarece deciziile fiscale supravieţuiesc celor care le-au adoptat şi continuă să existe în preţuri, în puterea de cumpărare, în bilanţurile întreprinderilor şi în nesiguranţa economică a familiilor. Adevărata judecată asupra unei politici nu se face după solemnitatea justificărilor sale, ci după ordinea sau dezordinea pe care o lasă în urma sa.
În iulie 2026, volumul comerţului cu amănuntul din România s-a diminuat cu 5,7% faţă de aceeaşi lună a anului precedent, în vreme ce media Uniunii Europene a crescut cu 1%. România a înregistrat cea mai accentuată scădere dintre statele membre pentru care existau date disponibile. Această diferenţă exprimă mai mult decât reculul unei serii statistice, pentru că vorbeşte despre o societate care îşi restrânge treptat posibilităţile materiale, despre familii obligate să elimine ceea ce până ieri făcea parte dintr-o existenţă firească şi despre o economie în care cumpătarea nu mai aparţine libertăţii de alegere, ci necesităţii.
În primele şase luni ale acestui an, 3.855 de societăţi şi persoane fizice autorizate au intrat în insolvenţă, cu 12,36% mai multe decât în perioada corespunzătoare a anului 2025, iar în primele şapte luni au fost radiate 52.741 de firme. În spatele acestor cifre se află investiţii întrerupte, ani de muncă pierduţi, contracte închise şi destine profesionale care nu pot fi reduse la o rubrică statistică, pentru că dispariţia unei întreprinderi înseamnă adesea dispariţia independenţei economice a unei familii şi, multiplicată de zeci de mii de ori, slăbirea însăşi a societăţii care susţine financiar statul.
Nu contest necesitatea disciplinei financiare, însă disciplina încetează să mai fie legitimă atunci când devine o poruncă adresată aproape exclusiv celui care plăteşte, în timp ce autoritatea care încasează şi distribuie banul public nu acceptă asupra propriei conduite aceeaşi exigenţă de claritate, aceeaşi rigoare şi aceeaşi obligaţie de a răspunde pentru destinaţia resurselor pe care le administrează. Iar aici apare una dintre contradicţiile cele mai greu de justificat ale actualei politici bugetare, în bugetul de stat pentru anul 2026 sunt prevăzute 221,502 milioane de lei pentru "Asociaţii şi fundaţii", iar separat sunt evidenţiate 474,662 milioane de lei la categoria "Sume virate pentru sponsorizarea entităţilor non-profit". Cele două valori însumează aproape 700 de milioane de lei, însă nu reprezintă aceeaşi categorie de resurse şi nu trebuie tratate ca atare. Prima este o alocare bugetară, în timp ce cea de-a doua reflectă mecanismul fiscal prin care anumite sume sunt virate către entităţi non-profit în cadrul regimului de sponsorizare. În plus, această valoare nu cuprinde finanţările acordate din bugetele locale, programele gestionate de diferite autorităţi, proiectele în care organizaţiile neguvernamentale sunt beneficiare sau alte forme de finanţare şi sponsorizare acordate de entităţi publice ori de societăţi aflate sub controlul statului.
Cele două sume nu au aceeaşi natură şi nu trebuie confundate, tocmai aceasta este însă dificultatea pe care statul nu o mai poate trata cu indiferenţă, resursele destinate sau redirecţionate către sectorul neguvernamental sunt dispersate prin atâtea mecanisme, autorităţi şi evidenţe încât cetăţeanul nu poate afla dintr-o singură sursă cât s-a distribuit în total, către cine, pentru ce activitate şi în baza cărei justificări.
Această exigenţă a transparenţei nu este una formulată retrospectiv, ci se regăseşte deja în propunerea legislativă pe care am iniţiat-o în anul 2025 şi care a devenit PL-x nr. 54/2026, prin care am propus instituirea Registrului Naţional al Finanţărilor şi Transparenţei Asociaţiilor şi Fundaţiilor. Am pornit de la convingerea că libertatea de asociere nu este diminuată prin transparenţă, ci protejată prin ea, iar credibilitatea societăţii civile nu poate fi separată de posibilitatea cetăţeanului de a cunoaşte provenienţa resurselor care o susţin, mai ales atunci când acestea provin, direct sau indirect, din mecanisme care implică resurse publice sau avantaje fiscale.
Nu culpabilizez organizaţiile neguvernamentale şi nu accept generalizările care transformă un întreg sector într-un obiect al suspiciunii, pentru că există fundaţii şi asociaţii care îngrijesc copii, susţin persoane bolnave, însoţesc oameni vulnerabili, sprijină educaţia, cultura ori comunităţi pe care instituţiile publice nu reuşesc întotdeauna să le slujească suficient. Însă tocmai aceste organizaţii au cel mai mult de câştigat dintr-o transparenţă autentică, deoarece ea separă vocaţia socială de privilegiu, serviciul public de interesul particular şi solidaritatea reală de apropierea netransparentă de resursa financiară a statului.
Ceea ce nu mai poate fi acceptat este existenţa unei austerităţi cu o singură adresă morală, în care pensionarului i se cere să suporte diminuarea valorii reale a venitului, salariatului să-şi restrângă posibilităţile, antreprenorului să reziste unei presiuni fiscale mai mari, iar familiei să transforme fiecare cheltuială într-o renunţare, în timp ce întrebarea privind destinaţia integrală a banului public este tratată ca exces de curiozitate sau ca ostilitate faţă de cei care îl primesc.
Banul public nu devine lipsit de identitate după ce părăseşte bugetul, după cum răspunderea statului nu încetează în momentul în care suma a fost transferată unui beneficiar, dimpotrivă, tocmai atunci începe obligaţia de a putea arăta cui i-a fost încredinţată, pentru ce scop, potrivit căror criterii şi în ce măsură acel scop a fost îndeplinit.
Austeritatea nu dobândeşte legitimitate prin numărul celor cărora le cere renunţări, ci prin echitatea cu care distribuie obligaţiile şi prin severitatea cu care statul îşi examinează mai întâi propriile cheltuieli, pentru că nu există autoritate morală într-o putere care verifică până la ultimul leu ceea ce cetăţeanul îi datorează, dar nu este capabilă să ofere aceeaşi precizie atunci când cetăţeanul întreabă ce s-a întâmplat cu banii pe care i-a încredinţat statului. De aceea, PL-x nr. 54/2026 trebuie să primească o decizie în Camera Deputaţilor, iar principiul pe care îl apăr rămâne unul fără echivoc, într-o Românie în care populaţiei i se cere austeritate, niciun leu public nu trebuie să poată dispărea din câmpul răspunderii publice.
