primită de la doamna deputat Rodica Nassar (Grupul parlamentar al PSD)
Ce le lăsăm copiilor noştri: o şcoală care îi pregăteşte pentru viitor sau una care îi lasă în urmă?
Porţile şcolilor s-au redeschis din nou, iar pentru milioane de copii a fost începutul unui nou drum.
Pentru părinţi, o nouă speranţă, iar pentru profesori, o nouă responsabilitate.
Pentru noi, cei care decidem aici, în Parlament, ar trebui să fie însă şi un moment de sinceritate.
Unde este şcoala românească în anul 2026?
Răspunsul nu este unul confortabil.
La Evaluarea Naţională din iunie 2026, după probele susţinute de absolvenţii clasei a VIII-a, aproximativ 79% dintre elevi au obţinut media cel puţin 5. Asta înseamnă că aproximativ unul din cinci elevi nu a atins acest prag. Mai mult, la matematică, doar 74,3% dintre elevi au obţinut cel puţin nota 5. Sunt cifre care trebuie să ne dea de gândit.
La Bacalaureatul din prima sesiune a anului 2026, rata finală de promovare, după contestaţii, a ajuns la 76,9%, faţă de 74,3% în prima sesiune din 2025. Este o creştere, dar nu una care să poată ascunde problema de fond: aproape un sfert dintre candidaţii prezenţi nu au promovat.
Dar examenele sunt doar fotografia de moment. Problema adevărată este ceea ce se află în spatele lor.
Cele mai recente rezultate PISA disponibile în 2026 sunt cele din 2022. Ele arată că 49% dintre elevii români de 15 ani nu ating nivelul minim de competenţă la matematică, 42% la citire şi 44% la ştiinţe. Media OECD este de 31% la matematică, 26% la citire şi 24% la ştiinţe.
Iar comparaţia cu ţările din regiune este relevantă.
La matematică, nivelul minim este atins de 51% dintre elevii români, faţă de 71% în Ungaria şi 77% în Polonia. La citire, România are 58%, faţă de 74% în Ungaria şi 78% în Polonia. La ştiinţe, România are 56%, în timp ce Ungaria ajunge la 77%, iar Polonia la 81%.
Nu este vorba despre statistici abstracte. Este vorba despre copii care, la 15 ani, pot ajunge să nu poată înţelege corect un text, să nu poată aplica o operaţie matematică într-o situaţie reală sau să nu poată interpreta o informaţie ştiinţifică elementară.
Şi există o altă cifră care ar trebui să ne îngrijoreze profund: în 2025, România a avut o rată de 15,5% a tinerilor de 18-24 de ani care părăsesc timpuriu educaţia şi formarea, cea mai mare din Uniunea Europeană, în condiţiile unei medii europene de 9,1%. Polonia se află la aproximativ 4%, iar Croaţia la numai 2,1%.
Aşadar, problema României nu este că nu avem copii inteligenţi. Avem copii extraordinari. Problema este că sistemul nu reuşeşte să transforme suficient de mult din acest talent în competenţă, performanţă şi şanse reale în viaţă.
România nu mai are nevoie de o administraţie care să bifeze începutul anului şcolar, examenele şi modificările de programe. Avem nevoie de o strategie naţională pentru competenţele de bază, cu obiective măsurabile şi cu rezultate evaluate anual.
Viitorul ministru al Educaţiei va avea ca misiune principală să pună în centrul mandatului său exact urgenţele sistemului: alfabetizarea funcţională, matematica de bază, reducerea abandonului, diferenţa uriaşă dintre rural şi urban, sprijinirea profesorilor şi recuperarea copiilor care rămân în urmă.
Statul trebuie să intervină înainte ca elevul să ajungă la examen şi să constatăm că a rămas în urmă. Trebuie să existe evaluare şi intervenţie remedială încă din ciclul primar, programe de lectură şi matematică funcţională, profesori sprijiniţi şi recompensaţi pentru performanţă, consiliere, masă caldă, transport şi programe dedicate comunităţilor vulnerabile. Trebuie să investim în şcolile din mediul rural cu aceeaşi seriozitate cu care investim în şcolile performante din marile oraşe. Şi trebuie să folosim tehnologia nu pentru a moderniza doar aspectul şcolii, ci pentru a moderniza felul în care copiii învaţă.
Uniunea Europeană însăşi atrage atenţia că România are probleme persistente privind competenţele de bază, inegalităţile educaţionale şi legătura dintre educaţie şi competenţele cerute pe piaţa muncii.
În fiecare an spunem că educaţia este prioritate naţională. Poate că a venit timpul să demonstrăm acest lucru nu prin discursuri, ci prin rezultate.
Copiii României nu au nevoie de promisiuni. Au nevoie de o şcoală care să nu-i abandoneze atunci când rămân în urmă. Statul român nu trebuie să se mulţumească să numere câţi copii au trecut un examen. Trebuie să se întrebe câţi dintre ei au învăţat cu adevărat. Pentru că adevărata performanţă a unei şcoli nu este numărul de diplome pe care le produce. Este numărul de vieţi pe care reuşeşte să le schimbe.
Iar dacă vrem o Românie puternică peste zece, douăzeci sau treizeci de ani, trebuie să începem prin a construi astăzi şcoala în care copiii acelei Românii să poată reuşi.
