primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
România pierde populaţie, iar statul continuă să trateze familia ca pe o rubrică bugetară
În luna iulie 2026, în România au fost înregistrate 13.497 de naşteri şi 18.777 de decese, ceea ce înseamnă un spor natural negativ de 5.280 de persoane într-o singură lună.
Cu alte cuvinte, la fiecare copil născut au fost înregistrate aproximativ 1,4 decese. Nu mai putem privi acest raport ca pe o simplă informaţie statistică. El exprimă o vulnerabilitate demografică profundă şi arată că România pierde, lună de lună, din capacitatea sa de a-şi asigura continuitatea generaţiilor.
Comparativ cu iulie 2025, numărul naşterilor a scăzut cu 589, respectiv cu 4,2%, în timp ce numărul deceselor a fost cu 170 mai mic. Chiar şi în aceste condiţii, deficitul natural a crescut de la 4.861 de persoane în iulie 2025 la 5.280 în iulie 2026, cu 419 persoane. Nu vorbim, aşadar, despre o fluctuaţie izolată a unei singure luni, ci despre manifestarea unei tendinţe demografice care se prelungeşte şi se adânceşte.
Dimensiunea problemei devine şi mai clară atunci când privim evoluţia fertilităţii. Rata totală de fertilitate a României a scăzut de la 1,54 copii născuţi de o femeie în 2023 la 1,39 în 2024, cea mai mare scădere înregistrată în acel interval dintre statele Uniunii Europene. Valoarea este mult sub nivelul de aproximativ 2,1 naşteri pe femeie asociat, în mod convenţional, cu înlocuirea generaţiilor în absenţa migraţiei.
Demografia nu este însă rezultatul unei simple alegeri private, desprinse de economie şi de instituţiile statului. Oamenii nu decid dacă vor avea copii într-un spaţiu abstract, decizia este influenţată de locuinţa pe care şi-o pot permite, de stabilitatea veniturilor, de siguranţa locului de muncă, de posibilitatea de a reveni în activitate după naşterea copilului, de accesul la creşă şi grădiniţă, de serviciile medicale disponibile şi de perspectiva că apariţia unui copil nu va transforma echilibrul financiar al familiei într-o permanentă vulnerabilitate.
Statul oferă alocaţii, indemnizaţii pentru creşterea copilului şi forme de concediu parental. Aceste măsuri sunt necesare, dar existenţa lor nu înseamnă, prin ea însăşi, existenţa unei politici familiale coerente. Sprijinul financiar trebuie să fie legat de infrastructura socială care permite familiei să funcţioneze şi după încheierea concediului parental, locuri suficiente în creşe şi grădiniţe, servicii medicale accesibile, educaţie de calitate, locuire suportabilă şi condiţii reale pentru ca părinţii să poată munci fără să fie obligaţi să aleagă între familie şi carieră.
Datele privind sărăcia arată cât de dificil este acest echilibru. În 2025, 27,4% din populaţia României se afla în risc de sărăcie sau excluziune socială, cea mai ridicată proporţie din Uniunea Europeană. În cazul persoanelor care trăiesc în gospodării cu copii aflaţi în întreţinere, proporţia ajungea la 29,4%, de asemenea una dintre cele mai ridicate valori din Uniunea Europeană.
În acelaşi timp, 15,1% dintre tinerii cu vârste între 15 şi 29 de ani se aflau în 2025 în deprivare materială şi socială severă, cea mai ridicată rată din Uniunea Europeană. Aceasta este generaţia de la care aşteptăm să rămână în ţară, să muncească, să îşi întemeieze familii şi să contribuie la refacerea echilibrului demografic. Dar tocmai această generaţie intră în viaţa adultă într-un context în care accesul la locuire, stabilitatea economică şi serviciile publice pot fi insuficiente pentru a transforma dorinţa de a avea copii într-un proiect de viaţă sustenabil.
De aici apare una dintre cele mai mari contradicţii ale politicii demografice româneşti. Pe de o parte, statul deplânge scăderea natalităţii şi vorbeşte despre depopulare, pe de altă parte, atunci când oamenii amână naşterea unui copil sau decid să aibă mai puţini copii, explicaţia este prea des căutată în "mentalitate", în schimbarea valorilor sau în presupusa lipsă de responsabilitate a generaţiilor tinere. Este o explicaţie convenabilă, dar incompletă. Alegerile individuale sunt influenţate de condiţiile economice şi instituţionale în care sunt făcute.
Insuficienţa infrastructurii pentru copii este un exemplu relevant. În 2023, mai puţin de 10% dintre copiii sub trei ani erau înscrişi în servicii de îngrijire timpurie, faţă de aproximativ 29% în medie în ţările OECD. OECD arată că lipsa locurilor şi a personalului limitează accesul la servicii şi îngreunează revenirea mamelor pe piaţa muncii după naşterea copilului. În România, serviciile informale de îngrijire, în special sprijinul oferit de bunici şi alte rude, ajung astfel să suplinească ceea ce infrastructura publică nu reuşeşte să ofere suficient.
Această situaţie transferă costul politicilor insuficiente de la stat către familie. Când nu există un loc disponibil la creşă, familia trebuie să găsească o soluţie. Când locuinţa este prea scumpă, familia trebuie să se adapteze. Când întoarcerea la muncă devine dificilă, unul dintre părinţi poate fi nevoit să îşi reducă activitatea profesională. Când serviciile publice sunt insuficiente, părinţii apelează la bunici sau la servicii private. În cele din urmă, o parte semnificativă din costul creşterii unui copil este transferată către gospodărie, în timp ce statul continuă să vorbească despre natalitate ca despre o problemă care trebuie rezolvată de cetăţeni.
Există şi o dimensiune medicală a acestei crize care nu poate fi ignorată. În iulie 2026 au fost înregistrate 64 de decese în rândul copiilor cu vârsta sub un an, cu 25 mai multe decât în luna precedentă. Cifra nu trebuie interpretată automat ca dovadă a unei cauze anume, dar ea justifică o atenţie permanentă asupra accesului la monitorizarea sarcinii, obstetrică, neonatologie, pediatrie şi servicii medicale de calitate, indiferent de localitatea în care se naşte copilul.
Nu putem cere familiilor să aibă mai mulţi copii şi, în acelaşi timp, să considerăm locuinţa exclusiv problema lor, accesul la creşă o chestiune de noroc, întoarcerea mamei la muncă o dificultate privată, iar costurile educaţiei şi ale sănătăţii o responsabilitate transferată în mare parte gospodăriei.
O politică demografică serioasă nu înseamnă să convingem oamenii să aibă copii. Înseamnă să construim condiţiile economice, sociale şi instituţionale în care oamenii care îşi doresc copii să nu fie penalizaţi pentru această alegere.
Familia nu poate fi tratată doar prin alocaţii şi indemnizaţii, aşa cum nici declinul demografic nu poate fi administrat doar prin programe punctuale. Este nevoie de o politică publică integrată, care să lege locuirea, veniturile, piaţa muncii, creşele şi grădiniţele, sănătatea, educaţia şi protecţia socială într-un singur obiectiv, reducerea costului economic şi social al formării unei familii.
Atât timp cât statul va continua să administreze efectele declinului demografic fără să intervină suficient asupra cauzelor care îl alimentează, fiecare nouă statistică va confirma aceeaşi realitate, România nu pierde doar populaţie, îşi restrânge treptat propria capacitate de continuitate. Iar aceasta nu este doar o problemă a familiilor de astăzi, este o problemă a României de mâine.
O naţiune nu începe să dispară atunci când ultimul ei cetăţean pleacă, ci atunci când generaţia prezentă nu mai găseşte suficiente condiţii pentru a da naştere generaţiei care ar trebui să-i urmeze.
