primită de la doamna deputat Raisa Enachi (neafiliat)
O taxă impusă în 2022, o corecţie amânată până în 2026
În anul 2022, Guvernul condus de Nicolae Ciucă a introdus, prin Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, supraimpozitarea contractelor individuale de muncă cu timp parţial, obligând angajatorii, în condiţiile stabilite de Codul fiscal, să suporte contribuţii sociale raportate la salariul minim aferent unei norme întregi chiar şi atunci când raportul de muncă presupunea două sau patru ore de activitate.
În 2023, a fost depusă în Parlament iniţiativa legislativă prin care această formulă fiscală urma să fie corectată, însă suntem astăzi în 2026, la aproape patru ani de la introducerea măsurii şi la trei ani de la apariţia soluţiei legislative, iar Camera Deputaţilor a ajuns abia acum la dezbaterea în plen a revenirii la o fiscalitate proporţională cu venitul efectiv realizat.
Aceasta este cronologia pe care niciun discurs despre protejarea antreprenorilor, stimularea contractelor legale sau combaterea muncii nedeclarate nu o poate şterge, pentru că o politică fiscală nu devine corectă prin trecerea timpului şi nici responsabilitatea politică nu dispare doar pentru că, după câţiva ani, aceeaşi formaţiune politică începe să susţină contrariul soluţiei pe care a girat-o atunci când se afla la conducerea Guvernului.
Ieri, în plenul Camerei Deputaţilor, reprezentanţi ai Partidului Naţional Liberal au vorbit despre necesitatea reducerii poverii fiscale asupra angajatorilor, despre protejarea iniţiativei private şi despre riscul ca o taxare disproporţionată a muncii cu timp parţial să împingă o parte dintre raporturile de muncă în afara legalităţii. Exact aceste argumente obligă însă PNL să răspundă unei întrebări elementare: dacă în 2026 consideraţi că această formulă fiscală descurajează angajarea legală şi afectează antreprenorii, de ce a fost introdusă în 2022 de Guvernul condus de Nicolae Ciucă şi de ce a fost nevoie de aproape patru ani pentru a ajunge la concluzia pe care astăzi o prezentaţi drept expresie a responsabilităţii economice?
Mai mult decât atât, iniţiativa legislativă discutată acum nu a apărut în 2026, sub presiunea unei situaţii nou descoperite, ci datează din 2023. Este vorba despre proiectul PL-x 352/2023, iniţiat de parlamentari PNL şi care urmăreşte ca, în cazul contractelor individuale de muncă cu timp parţial, contribuţiile de asigurări sociale şi de sănătate să fie calculate în funcţie de venitul efectiv realizat, nu prin raportare la salariul minim brut pe ţară.
Asta înseamnă că Parlamentul a avut de ani de zile în faţă o propunere de corectare a unei formule fiscale contestate încă din momentul aplicării sale, iar faptul că dezbaterea ajunge abia acum în plen nu poate fi prezentat ca dovada unei revelaţii politice recente, ci mai curând ca măsura unei întârzieri pentru care cineva trebuie să îşi asume răspunderea.
În 2022, justificarea oficială a supraimpozitării contractelor cu timp parţial era combaterea muncii nedeclarate şi eliminarea situaţiilor în care un contract de două sau patru ore putea ascunde, în realitate, o activitate prestată pe durata unei norme întregi. Problema este că această prezumţie generalizată a transferat asupra angajatorilor şi salariaţilor care respectă legea costul unei fraude pe care statul ar fi trebuit să o identifice individual, prin control, inspecţie şi sancţiune, nu printr-un mecanism fiscal care tratează preventiv orice contract cu timp parţial ca pe o posibilă abatere.
Iar datele oficiale ale Inspecţiei Muncii nu permit transformarea acelei politici într-un succes incontestabil al combaterii muncii nedeclarate. În 2025, de exemplu, au fost depistate 14.798 de persoane care prestau muncă nedeclarată, dintre care 808 persoane erau primite la muncă în afara programului stabilit în contractele individuale de muncă cu timp parţial. Datele oficiale arată, aşadar, că fenomenul a continuat să existe şi să fie identificat în număr semnificativ, în pofida mecanismului fiscal introdus în 2022.
Nu afirm că aceste cifre demonstrează, prin ele însele, că supraimpozitarea a produs munca nedeclarată, pentru că o asemenea concluzie ar necesita o analiză economică şi statistică distinctă. Ele sunt însă suficiente pentru a respinge ideea potrivit căreia mecanismul introdus în 2022 ar fi rezolvat problema pe care pretindea că o soluţionează şi pentru a arăta că, după ani de aplicare, statul se întoarce exact la întrebarea pe care ar fi trebuit să şi-o pună înainte de adoptarea măsurii: este legitim să taxezi suplimentar un contract legal doar pentru că există riscul ca altcineva, în altă situaţie, să încalce legea?
Un contract de patru ore trebuie tratat fiscal potrivit venitului şi timpului de muncă pentru care a fost încheiat, iar frauda trebuie cercetată şi sancţionată acolo unde există, nu presupusă în mod general şi transformată într-o obligaţie fiscală suplimentară suportată inclusiv de cei care respectă legea. Statul de drept nu funcţionează prin prezumţia colectivă de vinovăţie fiscală, ci prin individualizarea răspunderii şi proporţionalitatea obligaţiei.
De aceea, voi susţine eliminarea acestei formule fiscale, dar nu pot accepta ca o corecţie făcută în 2026 unei măsuri introduse în 2022, printr-o iniţiativă depusă încă din 2023, să fie prezentată astăzi drept dovada unei consecvenţe politice în apărarea antreprenorilor, câtă vreme tocmai această succesiune de date arată că mediul economic a fost obligat să suporte ani de zile efectele unei soluţii pe care acum chiar cei care au susţinut eliminarea ei ajung să o prezinte drept o anomalie fiscală.
Suntem în 2026, discutăm o iniţiativă legislativă din 2023, care încearcă să repare o măsură fiscală introdusă în 2022, iar această cronologie spune mai mult decât orice discurs despre grija faţă de antreprenori.
PNL poate vota pentru eliminarea supraimpozitării contractelor part-time, iar această corecţie trebuie făcută, dar nu poate transforma o măsură introdusă sub guvernarea pe care a condus-o, o întârziere de ani de zile şi o revenire tardivă la proporţionalitatea fiscală într-un merit politic propriu.
