primită de la doamna deputat Raisa Enachi (neafiliat)
Sănătatea României a ajuns să împrumute bani de la propriul său viitor
În luna septembrie, pentru menţinerea funcţionării unităţilor de primiri urgenţe au fost mutate 21,5 milioane de lei din trimestrul al IV-lea în trimestrul al III-lea, iar alte 20 de milioane de lei au fost retrase din Programul Naţional de Vaccinare şi redirecţionate către serviciile judeţene de ambulanţă, pentru luna octombrie, necesarul suplimentar ajunge la 98 de milioane de lei, dintre care 36 de milioane sunt necesare pentru salariile din UPU-urile spitalelor aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii, 20 de milioane pentru cheltuielile materiale ale aceloraşi unităţi, 30 de milioane pentru cheltuielile materiale ale UPU-urilor din spitalele autorităţilor locale şi 12 milioane pentru serviciile judeţene de ambulanţă.
Pentru acoperirea acestui necesar, 56 de milioane de lei urmează să fie relocate din Programul HIV/SIDA, Programul de Securitate Transfuzională, Programul Mama şi Copilul şi din Acţiuni Centralizate, iar alte 42 de milioane de lei sunt preluate din fondurile destinate salariilor medicilor rezidenţi aflaţi în pregătire în spitalele autorităţilor locale, într-o construcţie financiară care nu suprimă insuficienţa, ci o deplasează dintr-o obligaţie publică în alta, dintr-o lună în alta şi, în cele din urmă, dinspre instituţie către pacient.
Adevărata gravitate nu se află în mecanismul tehnic al transferului bugetar, dar în filosofia administrativă pe care acesta o exprimă, statul nu mai construieşte resurse în raport cu obligaţiile sale sanitare, ci obligă componente esenţiale ale sistemului să concureze între ele pentru aceeaşi insuficienţă, astfel încât vaccinarea, urgenţa, securitatea transfuzională, programele destinate mamei şi copilului, tratamentul persoanelor cu HIV/SIDA şi salarizarea medicilor rezidenţi sunt împinse într-o succesiune de sacrificii reciproce care nu poate constitui o politică publică coerentă.
Un sistem de sănătate nu poate fi guvernat prin redistribuirea permanentă a precarităţii, pentru că atunci când resursa destinată unei obligaţii vitale este transferată pentru a menţine funcţională o altă obligaţie la fel de vitală, statul nu rezolvă nimic în substanţă, ci mută momentul confruntării cu propriul deficit, iar fiecare amânare financiară devine, inevitabil, o vulnerabilitate medicală care reapare acolo unde resursa a fost retrasă.
Până la sfârşitul anului, necesarul financiar estimat pentru programele şi cheltuielile Ministerului Sănătăţii ajunge la 980 de milioane de lei, iar această cifră trebuie citită nu ca o simplă diferenţă între venituri şi cheltuieli, ci ca expresia unei rupturi dintre amploarea obligaţiilor asumate de stat şi capacitatea efectivă de a le susţine fără a destabiliza, succesiv, alte componente ale sistemului sanitar.
În judeţul Vaslui, această ruptură dobândeşte o formă concretă şi severă, pentru că Serviciul Judeţean de Ambulanţă funcţionează cu doar patru medici, deşi răspunde zilnic la aproximativ 180 - 200 de solicitări, iar judeţul se situează pe locul al doilea în ţară ca număr de solicitări raportat la populaţie, la Staţia Bârlad nu mai există niciun medic, iar unele dintre autospecialele utilizate au depăşit 700.000 de kilometri.
Într-un asemenea cadru, vechimea excesivă a autosanitarelor nu mai este o simplă chestiune de patrimoniu tehnic, ci devine un indicator al degradării capacităţii instituţionale de intervenţie, pentru că o ambulanţă care a depăşit sute de mii de kilometri nu reprezintă doar un vehicul uzat, dar o verigă fragilizată într-un lanţ medical în care fiecare minut, fiecare deplasare şi fiecare intervenţie depind de funcţionarea fără întrerupere a unei infrastructuri aflate permanent sub presiune.
Situaţia de la Murgeni confirmă această vulnerabilitate, singura ambulanţă disponibilă pentru zonă s-a defectat, iar autospecialele trimise de la Vaslui pentru a o înlocui au cedat, la rândul lor, ceea ce a obligat personalul din Bârlad să acopere un teritoriu extins cu un parc auto deja suprasolicitat, într-o geografie a urgenţei în care distanţa nu poate fi negociată, iar lipsa resursei tehnice nu poate fi compensată prin formulări administrative.
În luna martie am susţinut în Parlament alocarea a 12 milioane de lei pentru achiziţia a 15 ambulanţe destinate Serviciului Judeţean de Ambulanţă Vaslui, amendament care nu a fost adoptat, iar ceea ce vedem astăzi confirmă că amânarea investiţiei într-un serviciu de urgenţă nu produce economie, dar acumulare de vulnerabilitate, degradare tehnică, presiune asupra personalului şi, inevitabil, diminuarea capacităţii efective de intervenţie.
Când un judeţ cu un volum atât de ridicat de solicitări rămâne cu patru medici, când o staţie precum Bârladul nu mai are niciun medic, când autosanitarele depăşesc 700.000 de kilometri şi când o zonă poate ajunge fără nicio ambulanţă funcţională, nu mai discutăm despre o disfuncţie punctuală, dar despre consecinţa unei ordini bugetare care a tolerat prea mult timp substituirea investiţiei prin improvizaţie şi a confundat menţinerea formală a serviciului cu existenţa reală a capacităţii de răspuns.
Medicina de urgenţă nu poate fi suspendată între trimestre şi nici nu poate fi administrată prin speranţa că resursa retrasă astăzi va putea fi reconstituită mâine, pentru că un apel la 112 nu aşteaptă rectificarea bugetară, un stop cardio-respirator nu poate fi amânat până la următoarea alocare, iar o ambulanţă defectă nu poate fi înlocuită printr-o promisiune administrativă.
Din acest motiv, este necesară prezentarea publică a necesarului financiar real pentru fiecare serviciu judeţean de ambulanţă, pentru fiecare unitate de primiri urgenţe şi pentru fiecare program naţional din care au fost retrase sau urmează să fie retrase fonduri, precum şi indicarea exactă a sursei din care aceste resurse vor fi reconstituite până la sfârşitul anului.
Pentru Vaslui, solicit în mod distinct clarificarea necesarului financiar al Serviciului Judeţean de Ambulanţă până la 31 decembrie, situaţia completă a parcului auto, numărul autospecialelor care depăşesc norma de casare, necesarul de personal medical şi calendarul înlocuirii ambulanţelor care nu mai pot susţine în condiţii normale presiunea operaţională a judeţului.
Ceea ce trebuie explicat public nu este doar de unde se ia următoarea sumă, dar prin ce logică poate fi menţinut un sistem în care finanţarea unei obligaţii medicale presupune diminuarea alteia, în care timpul bugetar este împins înainte până când deficitul reapare sub o altă denumire şi în care continuitatea serviciului este obţinută prin consumarea anticipată a resurselor viitoare, pentru că, dincolo de orice rectificare, rămâne aceeaşi întrebare de fond, câtă instituţie mai există acolo unde funcţionarea prezentului depinde, în mod repetat, de sacrificarea lunilor care urmează?
