Şedinţa Senatului din 13 aprilie 2004

3.

Dezbaterea şi respingerea moţiunii simple "Statuia celor 13 generali unguri, care au ucis 40.000 de români, n-are ce căuta pe teritoriul României" - iniţiată de Partidul România Mare

Domnul Nicolae Văcăroiu:

................................................

Trecem la punctul următor: dezbaterea moţiunii înaintate de 39 colegi senatori ai Partidului România Mare, intitulată "Statuia celor 13 generali unguri care au ucis 40.000 de români n-are ce căuta pe teritoriul României". Stimaţi colegi, Biroul permanent a mers pe următoarea formulă: 60 minute la dispoziţia Guvernului, pentru început şi pentru final...

Domnul Iuliu Păcurariu (din sală): Procedură!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă rog să luaţi loc în timp ce vorbesc, vă rog foarte mult, după ce termin, veniţi pe procedură. Dezbaterile vor dura 70 minute, pe formula care am practicat-o şi până acum: 30 secunde pentru fiecare senator. Grupul social - democrat are la dispoziţie 31 minute, Grupul România Mare - 18 minute, Grupul naţional liberal - 7 minute, U.D.M.R.-ul - 6 minute, senatorii fără apartenenţă la grupuri parlamentare - 3 minute şi senatorii independenţi - 5 minute. Vă rog, dacă aveţi obiecţii? Supun votului dumneavoastră această procedură. Vă rog să votaţi! Cu 103 voturi pentru, un vot împotrivă şi 3 abţineri, s-a aprobat. Vă mulţumesc. Are cuvântul, pentru o intervenţie de procedură, domnul senator Păcurariu.

Domnul Iuliu Păcurariu: Domnule preşedinte, Sigur, am luat astăzi ordinea de zi şi uitându-mă pe tabelul care vorbea despre timpii alocaţi diverselor grupuri şi senatori, nu m-am regăsit. Senatori fără apartenenţă la grupuri parlamentare - mi se pare corect să spuneţi senatori P.D. fără grup parlamentar, dacă chiar doriţi să faceţi această precizare, pentru că noi nu ne-am pierdut calitatea de membru al Partidului Democrat. Noi spunem că suntem 7 senatori, dumneavoastră spuneţi că suntem 6, dar suntem senatori P.D. Asta este obiecţia pe care o avem.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Senatorii Partidului Democrat nu v-aţi declarat ca independenţi, dar nu aveţi grup parlamentar. Vă rog să luaţi loc!

Domnul Iuliu Păcurariu: Domnule preşedinte, Este un neadevăr de a spune senatori ai Partidului Democrat, fără grup? Este mult mai corect. Se apropie de realitatea politică existentă a Senatului.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Am precizat ce-aţi dorit. Şi aveţi 3 minute. Dau cuvântul domnului senator Mihai Ungheanu, de la Grupul parlamentar România Mare, pentru a prezenta moţiunea. Aveţi cuvântul, domnule senator!

Domnul Mihai Ungheanu: Parlamentul României Senat Moţiune Privind Hotărârea de Guvern nr. 282 din 4 martie 2004 referitoare la suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din rezerva bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2004 pentru finanţarea cheltuielilor aferente realizării şi amplasării Monumentului Marii Uniri în municipiul Arad. "Statuia celor 13 generali unguri, care au ucis 40.000 de români, n-are ce căuta pe teritoriul României" Subsemnaţii, parlamentari în Senatul României, în temeiul articolului 67 din Constituţia României şi în temeiul articolelor 148-152 din Regulamentul Senatului, constatând că: Guvernul P.S.D.-Adrian Năstase s-a dovedit incapabil să gestioneze treburile ţării, fapt care a condus la deteriorarea dramatică a condiţiilor unei existenţe demne în România; destabilizarea structurilor instituţionale a permis deturnarea menirii acestora de la rosturile fireşti şi transformarea lor în instrumente care alimentează activităţi contrare legilor, Constituţiei şi existenţei statului român unitar; În contextul scăderii autorităţii şi credibilităţii interne şi externe a Guvernului P.S.D., instituţiile statului desfăşoară activităţi împotriva istoriei şi demnităţii românilor, sfidând legile şi opinia publică; a devenit evident că Executivul condus de Adrian Năstase nu are capacitatea de a guverna ţara fără sprijinul total, condiţionator şi nemijlocit al U.D.M.R.; Guvernul P.S.D. aplică protocoalele succesive semnate între P.S.D. şi U.D.M.R. cu preţul încălcării sistematice a statului de drept, pe de o parte, prin instituirea drepturilor colective pentru minorităţi, iar pe de altă parte, prin nesocotirea brutală a principiului separaţiei puterilor în stat; ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, prin care acesta se substituie Parlamentului, sunt expresia acestei alianţe politice - P.S.D.-U.D.M.R.-, devenită maşină de vot parlamentar cu rezultate contrarii interesului naţional; datorită dependenţei Guvernului P.S.D. de voturile U.D.M.R. în Parlament şi de susţinerea politică a U.D.M.R. în teritoriu, precum şi de refuzul acestei uniuni culturale de a purta un dialog normal cu celelalte formaţiuni politice, concesiile sistematice făcute U.D.M.R. de către guvernarea P.S.D. au îmbrăcat, în cele mai multe situaţii, forme inacceptabile, ajungându-se chiar la încălcarea valorilor naţionale, la atingerea demnităţii poporului român şi a spiritului de coeziune necesar într-o viaţă de stat normală. Supunem dezbaterii Senatului următoarea Moţiune I. Hotărârea de Guvern nr. 282/2004 este în contradicţie flagrantă cu realităţile istorice şi interesul naţional. Alocarea sumei de 90 miliarde lei, prin această hotărâre de Guvern, este, în fond, finanţarea voalată a reamplasării aşa-zisului monument al "libertăţii", realizat de sculptorul Zala György şi instalat la Arad în 1890. Astfel, Guvernul Adrian Năstase materializează, contrazicând interesul public şi naţional, una din prevederile protocolului încheiat între Partidul Social Democrat şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România - Arad, cap. 4, pct. 2. Cum a devenit acest aşa-zis monument al "libertăţii" un obiect de dispută politică şi juridică între Ungaria şi România în anul 1925, când a fost demontat prin decizie guvernamentală, cu acordul regal, şi după 1989, când sa încercat în mod repetat reamplasarea lui la Arad prin presiunile U.D.M.R.? Monumentul prezentat astăzi ca Statuie a Libertăţii a fost ridicat în 1890 în semn de omagiu faţă de colaborarea dintre Austria şi Ungaria, celebrul dualism instalat în 1867, prin care Austro-Ungaria a devenit o închisoare a popoarelor, închisoare în care românii au fost supuşi unei exploatări şi represiuni incredibile, condamnate cu prilejul Procesului Memorandumului, în 1894, de marea opinie publică europeană. Funcţiunile simbolice ale grupului statuar priveau o reconciliere austro-ungară, consemnată şi de titulatura reală a statuii, numite atunci "Hungaria", evident Hungaria Mare. După apariţia României Mari, prin decizia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia (1918), consfinţită prin Tratatul de la Versailles (1920), acest grup statuar de la Arad a devenit centrul unor frecvente manifestaţii ungare iredentiste, şovine, îndreptate împotriva statului român, ceea ce a determinat Guvernul României, condus de Ion I. C. Brătianu, să hotărască, cu acordul regelui Ferdinand (1925), demontarea anacronicei statui şi depozitarea ei într-o unitate militară. în această etapă statuia de la Arad era considerată de iredentiştii unguri un simbol al Ungariei Mari şi eterne. Aşadar, în noul context geopolitic de după 1918, dat de existenţa României Mari, mai puteau dăinui statuile maghiare la Arad, statui care exprimau o altă lume, deja dispărută, şi care atunci putea fi cel mult o fantomă istorică megalomană? Menţinerea lor în Aradul lui Goldiş ar fi fost un compromis inadmisibil, anacronic şi complet dezonorant pentru raţiunea acelei epoci. Credem, deci, că responsabilitatea pe care şi-a asumat-o conducătorul Partidului Naţional Liberal, premierul Ion I.C. Brătianu, dând hotărârea de Guvern de demontare a grupului statuar, reflectă înţelegerea superioară a caracteristicilor acelui moment istoric şi politic şi a necesităţii de a răspunde sensibilităţii naţionale a românilor, conştiinţei lor naţionale moderne. Guvernul P.S.D. - Adrian Năstase ignoră în chip inadmisibil existenţa Hotărârii de Guvern din 1924 a P.N.Lş, care nu poate fi infirmată prin subterfugii legislative. După cel de al doilea război mondial a existat în 1950 o încercare de reînălţare a statuii, reambalată propagandistic şi conjunctural "marxist" ca statuie a libertăţii, la cererea Guvernului István Dobi de la Budapesta, pentru ca după 1989 U.D.M.R. să-şi facă un scop prioritar din reamplasarea ei ca statuie a libertăţii. Printr-o măsluire de titulatură, U.D.M.R., prin Guvernul României, încearcă să transforme un simbol al opresiunii şi crimei antiromâneşti, în simbol purificator al libertăţii. Reacţia opiniei publice din România sub guvernarea Brătianu, ca şi protestele şi manifestaţiile româneşti de la Arad împotriva reamplasării statuii, după 1989, arată incompatibilitatea acestui monument imperial, anacronic, ostil libertăţii popoarelor, cu existenţa unei Românii moderne, democratice în curs de integrare europeană. Poziţia actualului Guvern al României care acceptă, în anul 2004, anul intrării României în NATO, revendicările de tip naţionalist şi antistatal ale U.D.M.R. este profund condamnabilă şi o aducem în atenţia Senatului României. II. Hotărârea de Guvern nr. 282/2004 încalcă Ordonanţa de urgenţă nr. 31/13 martie 2002. Ofensiva generalilor de sub comanda internaţionalistului Bem s-a soldat cu ocuparea Transilvaniei în perioada ianuarie-martie 1849. Ca rezultat al politicii teroriste de stat a Ungariei, au fost lichidaţi 40.000 de români, nu prin luptă ci prin metode teroriste, torturi şi execuţii, circa 100 de preoţi români, iar aproximativ 300 de sate au fost distruse prin incendiere. Aceste orori demonstrează că aşa-zisul monument al libertăţii, de fapt monumentul celor 13 terorişti, nu are nici o legătură cu libertatea. Cifra fatidică de 13 care reprezintă numărul de generali eternizaţi prin monumentul de la Arad, falsă statuie a libertăţii, se regăseşte însă şi în luna martie a anului 2002, când, spre ghinionul Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului. nr. 31 avea să interzică retroactiv organizaţiile, simbolurile şi iniţiativele cu caracter extremist, fascist sau xenofob, precum şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni împotriva păcii şi a omenirii. Dacă la 1849 nu exista o lege care să incrimineze în mod concret genocidul, exterminarea umană, infracţiuni împotriva păcii şi omenirii, suntem obligaţi să acceptăm că instanţa supremă, istoria, a consfinţit acea lipsă de reglementare, iar azi trebuie să conchidem că atrocităţile comise de cei 13 generali pe teritoriul Transilvaniei se plasează definitiv şi fără echivoc sub incidenţa interdicţiilor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/martie 2002. Cei 13 generali au fost condamnaţi la moarte şi executaţi în anul 1849 de către Curtea Imperială de la Viena. Generalii au fost executaţi ca dezertori din armata imperială, dar şi ca trădători care, încălcând normele onoarei militare, s-au angajat într-un război criminal în Transilvania. S-ar putea spune că acuzaţiile nu au fost dintre acelea la care se face referire în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002. Atunci oare aceşti generali au fost condamnaţi şi executaţi pentru exerciţii democratice şi pacifiste?! în mod sigur, nu! Justiţia imperială austriacă era suficient de riguroasă şi obiectivă, chiar şi în acele vremi. Un asemenea argument contrar ar putea duce la acceptarea ideii că lui Ben Laden i s-ar putea ridica o statuie fiindcă nu a fost condamnat de vreo instanţă pentru infracţiuni împotriva păcii şi omenirii. Dacă această ultimă ipoteză este evident inacceptabilă şi jignitoare, de ce oare nu ar avea aceleaşi atribute şi susţinerea din prezenta moţiune? Din argumentele prezentate mai sus, rezultă în mod indiscutabil că tot acest efort executiv de a contribui la îmbogăţirea "zestrei edilitare" a municipiului Arad, nu este altceva decât un nou şi evident act de vasalitate al Guvernului Partidului Social Democrat faţă de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, chiar cu preţul mutilării adevărului istoric, chiar cu preţul lezării sentimentelor şi mândriei naţionale a românilor, conştiinţei lor de apartenenţă statală la un stat liber, cu propriile lui simboluri şi însemne. Ion I.C. Brătianu şi Partidul Naţional Liberal se vede că gândeau mai liber şi mai modern decât acest guvern social-democrat, generator şi ocrotitor de corupţie şi corupţi. Cât oare ne va mai costa duplicitatea acestei puteri fără sentiment şi conştiinţă naţională şi câtă batjocură mai trebuie să îndurăm, doar pentru ca Guvernul P.S.D.- Adrian Năstase să nu-şi piardă privilegiile pe care i le conferă alianţa cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România? III. Instrumentele guvernamentale de finanţare a aşazisului monument al "Libertăţii": Prin Hotărârea de Guvern nr.282/4 martie 2004 se aprobă suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară pe anul 2004 cu suma de 90 miliarde lei aferente realizării şi amplasării Monumentului Revoluţiei de la 1848 în municipiul Arad. Se mai prevede că Monumentul Revoluţiei de la 1848, de Ion Bolborea, se amplasează în Piaţa Pompierilor, în faţa Catedralei Ortodoxe, amplasament stabilit prin Hotărârea Consiliului Local al municipiului Arad, pe acelaşi ax cu monumentul numit al "Libertăţii", realizat de sculptorul Zala György. Evident, consiliul local, în condiţii de presiuni guvernamentale şi politice, a elaborat hotărârea. Prefectul, neglijând opţiunea cetăţenilor din municipiul şi judeţul Arad, a omis să o atace la timp în contencios administrativ, cum se impunea prin lege, pentru a menaja, desigur, "bunele relaţii" dintre P.S.D. şi U.D.M.R., materializate atât în protocolul central, cât şi în cel judeţean, exprimând tacit acordul Guvernului faţă de iniţiativa reamplasării. Dacă ar fi dat dovadă de un minim respect faţă de populaţia municipiului Arad şi faţă de sentimentele naţionale ale românilor, reprezentantul Guvernului Năstase în teritoriu, adică prefectul judeţului, trebuia: să atace prompt hotărârea Consiliului Local Arad la instanţa de contencios administrativ; În paralel, să solicite primarului organizarea unui referendum în care populaţia să hotărască în legătură cu reamplasarea aşa-zisului monument al "Libertăţii". Aceste mecanisme legale se puneau în mişcare în condiţiile în care prefectul ar fi fost exponentul unui guvern slujitor al interesului naţional. Când ne referim la Guvernul Năstase şi la reprezentanţii lui în teritoriu, descoperim însă dispreţul faţă de legalitate, justiţie, opinia publică. În fond, este vorba de o suveică financiară construită cu abilitate în textul şi anexa Hotărârii Guvernului nr. 282/2004, prin care se încearcă ascunderea faptului că în realitate construcţia Monumentului Revoluţiei de la 1848 este paravanul prin care Guvernul P.S.D. onorează discret dar eficient clauza din Protocolul P.S.D. încheiat cu U.D.M.R. de reamplasare a aşa-zisului monument al "Libertăţii" în municipiul Arad. Guvernul vrea să-şi ascundă decizia favorabilă reamplasării unui monument hidos pentru opinia şi identitatea românească, punând în faţă Monumentul Marii Uniri, dar Hotărârea Guvernului nr.282 din 4 martie 2004 vorbeşte clar despre "monumentul numit «al Libertăţii», realizat de sculptorul Zala György, a cărui reamplasare se face pe soclul existent în Piaţa Pompierilor din municipiul Arad". Menţionăm că Guvernul însuşi, prin formula relativizantă "monument numit «al Libertăţii»", se arată conştient de lipsa de temei a titulaturii. Pe 28 noiembrie 2002, premierul Guvernului P.S.D., Adrian Năstase, declara la umbra Catedralei Reîntregirii Neamului din Alba -Iulia: "Da! Pe 1 Decembrie voi fi la Budapesta pe teritoriu românesc. Ambasada României este teritoriu românesc. L-am invitat pe premierul ungar la ambasadă să serbăm împreună Ziua României pe teritoriul românesc. Sper să vină! Cât priveşte monumentul Ungariei Mari, nu numai acesta, dar nici un alt monument susceptibil de a leza sentimentul românilor nu va fi ridicat pe teritoriul României". Guvernul P.S.D. una declară, prin premierul său, pentru opinia publică, alta decide prin hotărârea de Guvern. Prin asemenea procedee, atât premierul Adrian Năstase, cât şi Guvernul se plasează împotriva statului de drept. Guvernul P.S.D., numit după alegerile din decembrie 2000, se subordonează U.D.M.R., după ce în aceste alegeri se angajase solemn să nu colaboreze cu această organizaţie politică. Să fie, oare, doar declaraţia unui Adrian Năstase care, la vremea respectivă, nu ştia exact cât de fragil este Guvernul P.S.D. în raport cu forţa de şantaj devastator a U.D.M.R.? Sau este vorba de interese care neglijează interesul naţional? Răspunsul la această întrebare urmează să-l daţi dumneavoastră prin felul în care veţi vota prezenta moţiune. În numele celor 40.000 de români asasinaţi la 1849 în Transilvania de către cei 13 călăi ai neamului românesc, pe care cu neruşinare ni se cere să-i venerăm ca pe nişte slujitori ai libertăţii, în numele opiniei publice a României care a trăit o revoluţie în 1989, noi, semnatarii prezentei moţiuni, cerem Guvernului României: revocarea Hotărârii Guvernului nr. 282/2004 privind finanţarea reamplasării acestui monument al "Libertăţii" din municipiul Arad; sistarea tuturor lucrărilor aferente amplasării grupului statuar; Curtea de Conturi să procedeze, în regim de urgenţă, la verificarea modului în care au fost cheltuiţi bani publici alocaţi prin hotărârile Consiliului Local Arad pentru activităţi premergătoare şi pregătitoare reamplasării monumentului; În consecinţă, aprobarea suplimentării bugetului Consiliului Local Arad cu suma de 90 miliarde lei şi alocarea acestei sume rezolvării problemelor sociale din municipiul Arad prin hotărâre de Guvern; să solicite autorităţilor locale competente organizarea unui referendum, în condiţiile legii, prin care populaţia municipiului Arad să se pronunţe asupra necesităţii reamplasării acestui monument; În situaţia în care populaţia municipiului Arad nu va fi de acord cu reamplasarea statuii, Guvernul Adrian Năstase este dator să transfere piesele componente ale falsului monument al Libertăţii Guvernului Ungariei. Pe pământ românesc acest monument nu are ce căuta! Semnează 39 de senatori. (Aplauze la Grupul Partidului România Mare.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Dau cuvântul domnului ministru Răzvan Theodorescu - care este şi senator al României - pentru a prezenta răspunsul Guvernului la această moţiune.

Domnul Răzvan Theodorescu - ministrul culturii şi cultelor: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor senatori, Funcţionarea unui regim politic în condiţiile democraţiei implică, în mod firesc, dreptul opoziţiei parlamentare de a se exprima în Parlament prin diferite modalităţi, una dintre acestea fiind şi moţiunea. în această legislatură Guvernul a fost confruntat cu mai multe moţiuni simple semnate de Grupul parlamentar al Partidului România Mare din Senat, cea pe care o dezbatem astăzi fiind a douăsprezecea. Aşa cum s-a subliniat cu prilejul dezbaterii moţiunilor anterioare, recurgerea la moţiune ca mijloc de control parlamentar asupra Executivului presupune, pe lângă respectarea strictă a normelor constituţionale şi regulamentare, stabilite pentru promovarea şi votarea ei, şi un act de mare responsabilitate politică şi civică din partea celor care o iniţiază. Luând act de moţiunea celor 39 de senatori ai Partidului România Mare cu tema: "Statuia celor 13 generali unguri, care au ucis 40.000 de români, nu are ce căuta pe teritoriul României", vă rog să-mi permiteţi să prezint poziţia Guvernului faţă de această moţiune. Vom trece peste unele aserţiuni generale - şi care nici măcar nu merită a fi discutate - precum cele despre faptul că actualul Guvern nu asigură o "existenţă demnă în România". Ne-am întrebat doar când în ultimii 14 ani compatrioţii au putut circula în lume cu fruntea sus, ca acum? (Discuţii, rumoare, vociferări la Grupul Partidului România Mare şi P.N.L.)

Domnul Dumitru Petru Pop (din sală): Ce are una cu alta?

Domnul Răzvan Theodorescu: După cum ne-am putea întreba care vor fi fost activităţile împotriva istoriei şi demnităţii românilor din ultimii 3 ani ale aceluiaşi Guvern: au fost, poate, acestea... Din sală: Da!

Domnul Răzvan Theodorescu: ... restaurările a zeci de monumente istorice? A fost poate ridicarea unei statui a lui Alexandru Ioan Cuza ce lipsea dintotdeauna Capitalei ţării? (Discuţii.) A fost şi va fi poate celebrarea marelui voievod cruciat Ştefan cel Mare? Sau, poate, finanţarea generoasă - 100 miliarde - a monumentului Marii Unirii chiar de la Arad, omagiind patrioţii români care au pregătit nemijlocit evenimentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia? Vom trece şi peste enormitatea afirmaţiei că, la 1890, monumentul lui Zala György a fost ridicat - îmi pare rău că trebuie să citez - "în semn de omagiu faţă de colaborarea dintre Austria şi Ungaria", când ştim bine că în pragul sărbătoririi mileniului maghiar - în care, neîndoios, se înscrie tipologic şi statuia arădeană - naţiunea maghiară dorea tocmai exprimarea unei identităţi proprii în multinaţionalul imperiu dualist al Austro-Ungariei. Se aminteşte ceea ce ştie toată lumea: demontarea statuii respective la mijlocul anilor '20 ai secolului trecut. Riscăm să afirmăm că în atmosfera înfierbântată şi profund naţionalistă de după Versailles, acţiunea era aproape firească, era profilactică, temeiurile Guvernului Brătianu fiind importante şi de înţeles. Dar, stimaţi colegi, din fericire anul 2004 nu este nici anul 1925, nu este nici măcar luna martie a anului 1990. Este un moment absolut nou în care noi, urmaşii a două popoare care s-au confruntat dramatic acum mai bine de un veac şi jumătate, stăm alături, intrăm împreună în structuri europene şi euroatlantice, încercăm să privim în viitor şi numai în viitor. Vom adăuga că trecutul a aproape tuturor ţărilor europene a fost şi este grevat de adversităţi cu vecinii. Exemplul cel mai eclatant este cel al Franţei şi al Germaniei, unite azi de un pod al reconcilierii, faimosul Europa Brüke de la Strasbourg. Dar şi portughezii cu spaniolii, norvegienii cu suedezii, italienii cu austriecii s-au aflat în situaţii asemănătoare care au fost total depăşite în timp. Această împrejurare înseamnă că şi noi, românii, putem să facem un asemenea gest, întinzând mâna celor ce nu ne-au fost mereu prieteni, dar care sunt aduşi de istorie, de geografie, de regulile convieţuirii internaţionale să depăşească adversităţile majore în care unii dintre noi, frecventatori ai istoriei, nici nu mai cred prea mult. Acesta este sensul "Parcului reconcilierii româno-maghiare" de la Arad. Recunoaştem în el un act normal şi dacă normalitatea poate să pară temerară, atunci Guvernul nostru şi-o asumă integral. Doamnelor şi domnilor senatori, Orice simplificare a dramei unor evenimente complexe şi contradictorii, cu implicaţie politică, socială şi, nu în ultimul rând, naţională, este periculoasă, iar atunci când este vorba de Transilvania anilor 1848-1849 ea poate deveni de-a dreptul dramatică. Viziunea dualistă, maniheană, cu care ne-au obişnuit unii publicişti, convertiţi în istorici, în România ca şi în Ungaria, doreşte să vadă două tabere: români şi maghiari. Aceste tabere s-ar afla pe poziţii diametral opuse, ireductibile, fără căi de comunicare, fără încercări de înţelegere, fără compromisuri. Istoriceşte vorbind, este o perspectivă săracă, fără nuanţe şi fără corespondenţă în realitatea de odinioară. Câţi dintre compatrioţii noştri, români sau maghiari, câţi dintre românii sau ungurii din Ungaria cunosc meandrele acestei istorii? Se vorbeşte prea puţin despre colaborarea româno-maghiară din primăvara timpurie a anului 1848 în urma hotărârilor Dietei de la Pojon, Bratislava, s-au despre tratativele indirecte Kossuth Lajos-Avram Iancu, dincolo de adversităţile majore ţinând de dorinţa maghiară de încorporare a Transilvaniei în cuprinsul Ungariei revoluţionare. Se vorbeşte iar prea puţin despre căile diferite urmate de liderii români în realizarea obiectivelor naţionale, de la poziţia "canceliştilor" Iancu şi Alexandru Papiu-Ilarian, la ideea lui George Bariţiu a unei "federaţii" de tip elveţian sau nord-american, cuprinzându-i pe români şi pe unguri. După cum se evocă prea rar diferenţierile geografice ce ţin de mentalităţi diferite, căci, spre pildă, o poziţie aveau deputaţii români din Parlamentul ungar, proveniţi din comitatele vestice ale Transilvaniei, şi alta, foarte radicală, moţii din Munţii Apuseni. Nu trebuie uitată, de asemenea, poziţia separată a unui episcop greco-catolic, precum cunoscutul Ioan Lemeni, care vota în Dieta de la Cluj unirea Transilvaniei cu Ungaria, în timp ce participanţii la cea mai importantă dintre cele 3 adunări de la Blaj se opuneau vehement acesteia. Ţinându-se seama de adversităţile reale românomaghiare din acel moment, pe care nimeni nu le poate ascunde, există tendinţa supraaprecierii apropierii românilor de împărăţia de la Viena, uitându-se tribunalele de sânge instaurate de imperiali în Transilvania după miezul verii 1849. Din fericire, istoricii obiectivi vorbesc la tot pasul despre solidarităţile etnice din Ardealul acelei vremi şi îmi veţi îngădui să citez din recentul tratat academic de Istoria românilor, volumul 7, pasajul unde un istoric clujean, fost coleg al nostru în acest Senat, şi actualmente un distins ambasador, scria despre mişcarea generală, socială şi naţională devenită aproape un război civil în toamna anului 1848, caracterizând-o drept "ampla ridicare ţărănească împotriva nobilimii, soldată cu mii de vieţi pierdute, rar întâlnită în istoria europeană modernă. Victimele acestei confruntări au fost deopotrivă români, unguri, saşi şi secui". Pe de altă parte, pentru a înţelege în toate nuanţele ce se petrecea atunci se cuvine să privim şi către opiniile contemporanilor, ale participanţilor la revoluţie. Opiniile contemporanilor noştri le cam ştim. Poate că din perspectiva viciată de atitudini ultranaţionaliste din vremea noastră ar fi dificil cuiva să înţeleagă părerile clare ale unor revoluţionari din ţara românească, de pildă, mult mai detaşaţi în acele zile şi acele luni faţă de disputele transilvănene şi mai relaxaţi în analiza lor. Iată, aşadar, ce scria C.A. Rosetti lui Ion Ghica la 20 aprilie 1849: "Ah, ungurii, ungurii! Spune-mi, când auzi acest nume, nu-ţi vine să-ţi pui în cap sacul cu cenu.ă? Nu-ţi vine să iei un pistol şi, începând cu Eliad, să sfârşeşti la tine? Ruşine şi de o mie de ori ruşine! Ce zic? Blestem pe oamenii aceia, într-al căror număr sunt primul, care pierdură gloria naţiei române şi năpădiră peste dânsa suferinţele şi ruşinea robiei! Uniţi cu ungurii, am fi fost siguri să luăm Viena şi să proclamăm republica!" Sigur, era ideea momentului, dar era ideea lui C.A. Rosetti, mare liberal. Şi pentru a arăta cât de complexă, cât de complicată era o situaţie istorică extrem de tensionată, n-ar trebui amintite, oare, şi cuvintele lui Avram Iancu, el însuşi, după medierea eşuată a lui Nicolae Bălcescu între conducătorii celor două revoluţii - maghiară şi română - atunci când, după sfârşitul lui iulie 1849, cel dintâi, Avram Iancu, declara adversarilor săi, într-un moment în care trupele austro-ruse se pregăteau să invadeze Transilvania - citez: "Pentru a vă dovedi sentimentele noastre frăţeşti pe care le nutrim faţă de naţiunea maghiară, am hotărât să rămânem neutri faţă de armata ungară în timpul acestor lupte". Spunea acestea eroul român, după ce ungurii îi omorâseră pe Buteanu şi pe Dobra şi după ce conducătorii unguri, precum Vasvári Pál plătiseră cu viaţa înfruntarea cu românii. Limpede este că era mai puternică solidaritatea revoluţionară româno-maghiară, întrun moment de cumpănă teribilă, iar cuvintele Iancului sunt, peste timp, o lecţie şi pentru noi, cei de astăzi. Este, oare, lipsă de patriotism din partea noastră când cităm asemenea texte? Sau ar fi lipsă de patriotism maghiar al celor care ar cita pildele de confuzie ideologică, de miopie a lui Kossuth în probleme naţionale? Ar mai trebui amintit, de altfel, că poziţia lui Avram Iancu, maximalistă atunci când viza drepturile colective, nu făcea unanimitate printre românii transilvăneni. Existau printre aceştia şi adepţi ai statului democratic promovat de Kossuth, ce se mulţumeau doar cu drepturi individuale. Dovadă stau cei circa 30 de deputaţi români prezenţi în Parlamentul revoluţionar maghiar, între care cel mai cunoscut a fost Ioan Dragoş, deputat de Beiuş, iniţiatorul unei tentative de mediere Kossuth-Iancu, dar care, dintr-un echivoc tragic, a fost ucis în mai 1849 chiar de către fraţii săi, de către moţi. Pe cale de consecinţă, se poate spune din perspectiva istoriei maghiare, dar şi a istoriei româneşti, că generalii în cauză au apărat statul în care ei se recunoşteau, în mod dramatic, un stat opus majorităţii româneşti, unde armata ungară a făcut victime. Dar ei au militat pentru libertatea lor, pierdută prin capitularea de la Şiria, nu mai puţin o libertate revoluţionară în context european. Evident, analiza istorică, care prin forţa lucrurilor este rece şi obiectivă, ne spune altceva decât clişeele transmise, transcrise la noi, la infinit, în această problemă, pe cale scrisă sau audiovizuală, şi ne face să ne amintim mereu de cuvintele memorabile ale unui istoric şi sociolog francez din veacul al XIX-lea, cuvinte care ar trebui puse în exergă în dezbateri precum cele de astăzi: "Este întotdeauna periculos să confunzi patriotismul, care este o virtute, cu istoria, care este o ştiinţă." În legătură cu acţiunile acestor generali din armata ungară - un grup multietnic, cuprinzând maghiari, austrieci, sârbi, armeni, reflectând, de fapt, cosmopolitismul militar şi birocratic al imperiului - să fie îngăduită o paranteză, sperăm, pentru unii, lămuritoare. Armata revoluţionară maghiară a fost compusă din trei corpuri mari: corpul de nord, aflat sub comanda generalului Görgely, armata de sud, aflată sub comanda generalului Dembinszky, şi corpul transilvănean, aflat sub comanda generalului Bem. Toate luptele de pe teritoriul Transilvaniei ale armatei maghiare au fost purtate sub comanda generalului Bem. Trupele de secui au fost organizate de Aron Gabor, mai târziu au luptat sub comanda generalului Gal. O situaţie aparte au constituit-o trei batalioane independente, aflate sub comanda maiorului Hatvani Imre, care au purtat lupte între ianuarie şi iulie 1849 cu trupele româneşti de sub comanda lui Avram Iancu din Munţii Apuseni. Date fiind cele de mai sus, se pare că nici unul din cei 13 generali care au fost executaţi la Arad nu a luptat în Transilvania. în Banat, la 9 august 1849, generalul Vecsey preia comanda generalului Dembinszky, iar sarcina corpului de sud al armatei maghiare avea ca obiectiv pe răsculaţii sârbi. Înainte de capitularea de la Şiria, Kossuth a avut o ultimă şedinţă la Arad, cu care ocazie a predat întreaga putere generalului Görgely. După două zile, acesta a semnat capitularea de la Şiria, la 13 august 1849, cu asigurarea din partea ruşilor că nu vor exista represalii. Cu această asigurare, toţi generalii s-au predat. Ei au fost încarceraţi însă imediat în Cetatea Aradului, judecaţi, condamnaţi şi executaţi - 9 prin spânzurare, 4 prin împuşcare - în apropierea zidurilor cetăţii, acolo unde mai târziu s-a înălţat, durând până în zilele noastre - şi nimeni n-a spus nimic! - un obelisc în memoria acestor generali. Doamnelor şi domnilor senatori, Revenind la prezentul imediat, o întrebare legitimă se iscă pe marginea moţiunii aici discutate. La 27 februarie 2004, deci acum o lună şi jumătate, Consiliul Judeţean Arad a aprobat, prin Hotărârea nr. 28, Statutul judeţului, document în care, la capitolul istoric, se regăseşte următorul text, repet, de acum o lună şi jumătate. Citez: "Revoluţia din 1848-1849 a impus Aradul în centrul evenimentelor politice şi militare. Lupta pentru libertate evidenţiază întărirea conştiinţei naţionale a românilor şi a celorlalte popoare din Imperiul Habsburgic, impunându-l, totodată, în istoria revoluţiei europene şi prin martiriul celor 13 generali executaţi în 6 octombrie 1849." Hotărârea este a unui consiliu care a votat-o în unanimitate şi în care există, din câte ştim, consilieri ai Partidului România Mare, care, repet, au votat-o, după cum - atenţie! - au adoptat şi cele două hotărâri referitoare la Parcul reconcilierii: Hotărârea nr. 44/2004, prin care se trece din patrimoniul public în patrimoniul privat al judeţului imobilul în care îşi are sediul Corpul gardienilor publici, şi Hotărârea nr. 34/2004 privind acceptul trecerii din patrimoniul public al Ministerului Apărării Naţionale în patrimoniul public al aceluiaşi judeţ a cazarmei din cartierul Gai. Logic, vom deduce că aceşti consilieri ai Partidului România Mare, oameni ai locului, văd cu totul altfel lucrurile decât liderii lor centrali. Să fie şi acesta sensul ascuns al unei moţiuni depuse tocmai în ziua fatidică de 1 aprilie? Doamnelor şi domnilor senatori, Aflându-ne în ultimul an al acestei legislaturi, pare oarecum firesc ca provocările electorale să fie numeroase şi exagerate. Este regretabil însă că, într-un stil prea puţin serios, sunt abordate chestiuni foarte serioase. De aceea considerăm că este absolut necesar ca Guvernul să ofere un răspuns responsabil şi echilibrat, pentru a înlătura orice dubiu în privinţa amintitului monument de la Arad, a relaţiilor Partidului Social Democrat cu U.D.M.R. şi a diferenţei fundamentale dintre Partidul Social Democrat şi Partidul România Mare. Amplasarea monumentului celor 13 generali în oraşul Arad este o decizie luată înainte de mandatul actualului Guvern. Istoria recentă a monumentului începe în 1990, când, prin Ministerul Culturii de la acea dată, se declanşează campania pentru repunerea în circulaţie a monumentului. În anul 1999, prin Hotărârea Guvernului nr. 793, s-a decis ca Aradul să găzduiască un monument al prieteniei româno-maghiare. Actualul Guvern nu a putut decât lua act de această decizie, a cărei respectare ţine de seriozitatea unui angajament deja asumat şi, nu în ultimul rând, de imaginea României. Încă o precizare se impune. Există o diferenţă între dreptul comunităţii maghiare de a-şi cinsti eroii săi şi încercările unor revizionişti unguri, care, har Domnului!, există - s-au auzit nişte exemple aici - de a se folosi de simbolica acestui monument pentru a instiga spiritele. Reconcilierea istorică dintre români şi unguri nu poate avea loc în lipsa unor acţiuni concrete de ambele părţi. Fidel acestui principiu, Guvernul României a decis amenajarea acestui Parc al reconcilierii româno-maghiare, pentru că, doamnelor şi domnilor senatori, noi vorbim de acest Parc al reconcilierii. În memoria marilor personalităţi româneşti ale Revoluţiei paşoptiste, cu reliefuri în bronz ale unor Bălcescu, Cuza, Kogălniceanu, Negri, Alecsandri, Bariţiu, Avram Iancu, Rosetti, Magheru, am hotărât ca acolo să fie amplasat şi un arc de triumf. Poziţia iniţială a ministerului şi a Guvernului o cunoaşteţi. Mesajul pe care încercăm să-l transmitem prin intermediul acestui parc monumental este că fricile trecutului nu trebuie să ne ameninţe sub nici o formă prezentul şi viitorul comun. Guvernul român nu a negociat compromisuri pe spinarea poporului, aşa cum mai mulţi lideri ai Partidului România Mare au lăsat să se înţeleagă cu diferite ocazii. Noi nu am provocat un scandal care să destabilizeze întreaga Europă Centrală, aşa cum probabil ar fi procedat un Executiv român condus de Partidul România Mare. Aşadar, noi nu am... (Proteste din rândurile senatorilor P.R.M.)

Domnul Dumitru Petru Pop (din sală): Alo, domnule...! Până unde merge, domnule? Până când ne puneţi la încercare răbdarea? (Vociferări în rândul senatorilor P.R.M.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnule Dumitru, vă dau cuvântul. Vă rog, linişte! Aveţi cuvântul, domnule ministru.

Domnul Dumitru Petru Pop (din sală): Să-şi ceară scuze, domnule! Cetatea dacică aţi dat-o jos de la Miercurea-Ciuc!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnule Dumitru...

Domnul Răzvan Theodorescu: Doriţi să reiau pasajul?

Domnul Nicolae Văcăroiu: Nu. Vă rog să terminaţi.

Domnul Răzvan Theodorescu: Aşadar, noi nu am acceptat niciodată principii opuse interesului nostru naţional. (Vociferări în rândul senatorilor P.R.M.) Şi aici nu cred că mai este nevoie să explicăm ce înţelegem noi prin interes naţional. (Vociferări în rândul senatorilor P.R.M.) Este interesul tuturor cetăţenilor României, indiferent de etnie.

Domnul Dumitru Petru Pop (din sală): Să-i trădaţi pe toţi!

Domnul Răzvan Theodorescu: Probabil că aici rezidă neînţelegerile repetate între Partidul Social Democrat...

Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnule Dumitru, vă scot afară!

Domnul Dumitru Petru Pop: Daţi-l pe el afară!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnule senator Dumitru, dacă mai deschideţi gura, vă scot afară din sală! Vă rog eu foarte mult! Aveţi nevoie, vă dau cuvântul de la tribună.

Domnul Răzvan Theodorescu: Aşadar, noi nu am acceptat niciodată principii opuse interesului nostru naţional, iar aici nu cred că mai este nevoie să explicăm ce înţelegem noi prin interes naţional: interesul tuturor cetăţenilor României, indiferent de etnie. Probabil că aici rezidă neînţelegerile repetate între Partidul Social Democrat şi Partidul România Mare, care manifestă o constantă tendinţă de a identifica interesul naţional cu cel etnic. A confunda interesul naţional cu supremaţia discriminatorie a etniei majoritare nu ni se pare a fi o concepţie politică modernă şi capabilă să ne integreze în Europa. (Aplauze.) Este cert că şi în cadrul minorităţii maghiare există politicieni cantonaţi în concepţii de secol XIX şi care au o retorică asemănătoare. Indiferent din ce parte ar veni astfel de instigări ultranaţionaliste, extremiste, credem că soluţia este tocmai izolarea lor, prin cooperarea cu vocile moderate din ambele etnii. Conducerea U.D.M.R. este una moderată, cu idei care se bazează pe colaborare şi cooperare, nu pe diviziune şi ostilitate interetnică. Cu această Uniune Democrată a Maghiarilor din România am semnat noi protocolul de colaborare şi cu această Uniune dialogăm, în primul rând. Extremismul, considerăm noi, nu este reprezentativ nici pentru comunitatea maghiară din România, în întregul ei, nici pentru U.D.M.R. P.S.D. nu ascunde Protocolul de colaborare cu U.D.M.R., iar felul în care dumneavoastră ridicaţi această problemă pare să plece de la anumite idei preconcepute. Spre deosebire de Partidul România Mare, Partidul Social Democrat consideră că U.D.M.R. este o organizaţie politică absolut legitimă şi reprezentativă pentru minoritatea care a ales-oş în consecinţă, un protocol de colaborare cu această formaţiune nu înseamnă o conspiraţie sau un complot, aşa cum se afirmă abuziv în unele discursuri ale liderilor partidului ce a depus moţiunea, ci mai degrabă un instrument de dialog şi colaborare politică. P.S.D. are propria concepţie politică despre cum trebuie abordată problema Transilvaniei, în general, şi a convieţuirii interetnice, în particular. Ţinem să vă amintim, în primul rând, că protocolul a fost aprobat şi asumat de întregul Partid Social Democrat. în al doilea rând, protocolul cu U.D.M.R. nu este o înţelegere guvernamentală, ci o colaborare punctuală, parlamentară. Este un acord cu un conţinut preponderent tehnic. Prin ajutorul pe care ni l-a oferit în implementarea unor măsuri de ordin administrativ şi politic, U.D.M.R. şi-a dovedit loialitatea şi respectul faţă de statul în care acţionează, România. Dacă aceste reuşite comune se vor înmulţi, atunci oamenii vor vedea că lucrurile se mişcă, că mesajele ultranaţionaliştilor, ale extremiştilor, vor răsuna în gol, fără ecou. La o agresiune de idei nu putem răspunde cu cătuşe, ci prin acţiuni concrete, în folosul oamenilor. în acest fel, ideile instigatoare îşi vor pierde audienţa. Se impune să remarcăm cumpătarea, echilibrul şi mai ales spiritul critic al societăţii civile transilvane în faţa a tot felul de tentative de învrăjbire şi agitare. Este foarte încurajator să constatăm progresele realizate în materie de cultură civică şi toleranţă interetnică. Poate că este momentul să privim Transilvania ca un spaţiu al convieţuirii paşnice, şi nu ca pe un teritoriu al instabilităţii, unde diverse grupuri de interese cu orientări extremiste încearcă să resuscite spectrul unor conflicte din trecut. Doamnelor şi domnilor senatori, La Arad nu se repune pe soclu o statuie care vorbeşte despre viziunea maghiară asupra Revoluţiei de la 1848-1849, ci se aşază, faţă în faţă, complementare, două monumente, unul vechi şi altul nou, acesta din urmă fiind un act de triumf cu imaginea eroilor paşoptişti ai românilor. Stau faţă în faţă, într-un fel, într-un dialog plastic, dar şi ideatic, imaginile care traduc două viziuni distincte asupra aceluiaşi moment. Reuşita lor plastică, divergenţa lor istorică, certă, dar nu insurmontabilă, pot să arate, la un hotar al României către Ungaria, într-un teritoriu românesc supus cândva coroanei Sfântului Ştefan, dar astăzi liber, că, dincolo de adversităţile istoriei care ne-au despărţit nu o dată, unguri şi români, români şi unguri suntem capabili acum să privim împreună, neapărat împreună, către viitor. Acesta este mesajul Parcului reconcilierii românomaghiare şi cine nu doreşte să-l perceapă aşa, sine ira et studio, riscă să rămână prizonierul trecutului sau chiar al prezentului, încă, pe alocuri, încrâncenat. Preferăm o perspectivă către viitor şi o contemplare obiectivă a unei Revoluţii care ne-a creat ca naţiune modernă şi pe noi, şi pe vecinii noştri de la apus. Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor senatori, Având în vedere argumentele prezentate de Guvern, ca răspuns la moţiunea depusă de cei 39 de senatori aparţinând Grupului parlamentar al Partidului România Mare, considerăm că am demonstrat pe larg caracterul nefondat şi tendenţios al conţinutului acesteia şi, pe cale de consecinţă, solicităm plenului Senatului să respingă prin votul său moţiunea care a făcut obiectul dezbaterii noastre de astăzi. Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă mulţumesc, domnule ministru. Stimaţi colegi, trecem la dezbateri. Are cuvântul, din partea Grupului parlamentar al Partidului România Mare, domnul senator Dumitru Badea.

Domnul Dumitru Badea: Domnule preşedinte, Onorat auditoriu, Regretăm că domnul prim-ministru Adrian Năstase tratează în nota obişnuită de aroganţă moţiunea noastră. Ar fi putut, după atâtea zile de "rela." pe la Cornu, să vină să explice Senatului de ce, cu toate protestele şi manifestările populaţiei româneşti, prin Hotărârea de Guvern nr. 282 din 4 martie 2004, grupul statuar al celor 13 generali, dovediţi că au fost ucigaşi de români, este scos din cenuşa istoriei, unde-i era locul, şi reamplasat într-o piaţă publică din Arad. Prin acest gest, care nu este singular, Guvernul Năstase sfidează nu numai Ordonanţa de urgenţă nr. 31/2002, promovată chiar de domnul prim-ministru, dar şi orice alte norme morale. Ne pare rău să o spunem, dar neconcordanţa între vorbe şi fapte a devenit, din păcate, o regulă în conduita domnului prim-ministru. Ca argumente, îi reamintim afirmaţiile pe care le-a făcut cu puţin timp în urmă, citez: "Statuia..." - a Ungariei Mari, nota noastră - "...este o bornă a Ungariei şi nu are ce căuta pe teritoriul României." Tot Domnia sa declara la Alba-Iulia, pe 28 noiembrie 2002, citez din nou: "Cât priveşte monumentul Ungariei Mari, nu numai acesta, dar nici un alt monument, susceptibil de a leza sentimentul românilor, nu va fi ridicat pe teritoriul României." Devenită monedă de schimb a Guvernului Năstase, sub şantajul U.D.M.R., care ameninţă P.S.D.-ul cu retragerea sprijinului parlamentar, statuia, denumită a libertăţii, în fapt, un simbol al agresiunii şi crimei antiromâneşti, va fi reinstalată în timp record. Guvernul va investi 90 miliarde lei din rezerva sa bugetară, iar Ungaria a trimis deja, pentru urgentarea lucrării, două macarale de mare capacitate. Încet, dar sigur, Guvernul Năstase trece România sub suveranitatea Ungariei, ţară care îşi permite să facă orice pe teritoriul nostru fără a cere aprobare şi fără a fi întrebată de cineva asupra acţiunilor sale, acţiuni care au, de regulă, un caracter dezintegrator asupra structurilor noastre statale. Domnul senator Păunescu şi domnul senator Quintus au dat, mai înainte, câteva asemenea exemple. Din nou, din lipsă de timp, nu doresc să insist asupra acestui aspect. Practic, România a devenit proprietatea Guvernului Năstase. Ea este negociată la un troc nu prea curat, în condiţii în care interesul naţional este apreciat ca o noţiune desuetă. Diverse voci încearcă diminuarea importanţei acestei acţiuni guvernamentale şi neagă fără argumente faptul că reintroducerea în circuitul public a unui monument care simbolizează crima nu poate decât să influenţeze negativ sensibilitatea naţională a românilor şi buna înţelegere interetnică. Argumentele împotriva unor astfel de atitudini, datorate ignoranţei sau relei-credinţe, sunt însă zdrobitoare. Lichidarea prin torturi şi execuţii a 40.000 de români, între care 100 de preoţi, de către trupele conduse de generalul Bem, care a ocupat Transilvania în ianuariemartie 1849, distrugerea prin incendiere a peste 300 de sate sunt fapte ce nu pot fi contestate. Celor are cochetează astăzi cu argumente de genul lipsei în acea perioadă istorică a unei legislaţii care să incrimineze atrocităţile comise de cei 13 generali le răspundem: crimele au fost pedepsite de când lumea, iar faptele acestor călăi nu pot fi acoperite prin invocarea unei sentinţe de condamnare care incriminează doar atitudinea lor antihabsburgică. Suntem pentru reconciliere, dar nu admitem să fim agresaţi şi umiliţi în continuare prin acoperirea acestor criminali cu laude. Atunci când domnul Năstase va înţelege acest lucru, multe frământări ale românilor vor dispărea ca nişte vise urâte. Va mai avea însă timp pentru a-şi schimba atitudinea? Unii susţin că această statuie, aşa-zisă a libertăţii, nu are nici o legătură cu generalii criminali. Ne simţim datori să le amintim acestora simplul fapt, care nu a fost o întâmplare, că statuia a fost ridicată pe soclu în 1890, cu prilejul comemorării execuţiei lor. Ea a fost denumită Ungaria, simbolizând Ungaria Mare, dorindu-se atunci şi omagierea celor o mie de ani europeni ai maghiarimii. Ea fost dată jos de Ion I.C. Brătianu, în 1925, deoarece devenise centrul unor frecvente manifestaţii ungare, iredentist şovine, aşa cum poate fi şi în viitor, dacă nu se va stopa reamplasarea ei. Aceasta pentru că unii reprezentanţi ai maghiarimii sunt deja ostili faţă de ideea reconcilierii. Un domn Szilágy Sándor, persoană ce ocupă, probabil, o funcţie pe la U.D.M.R., respinge din start ideea amplasării statuii într-un Parc al reconcilierii româno-maghiare. El susţine că statuia semnifică, citez, "libertatea de a fi maghiar" şi dezvoltă ideea nocivă că, respingând reamplasarea acestei statui în centrul Aradului, românii ar transmite mesajul că nu acceptă ca maghiarii să trăiască liberi, alături de ei, îngrădindu-le această libertate. Să te ferească Dumnezeu de imaginaţia bolnavă a unor maghiari! Grupul parlamentar al P.R.M. face apel la toţii colegii senatori să nu încurajeze în nici un fel astfel de acţiuni, fie ele şi guvernamentale, care învrăjbesc etniile şi ne amărăsc viaţa. Mai mult, aşa cum rezultă din titlul moţiunii, statuia celor 13 generali unguri care au ucis 40.000 de români nu are ce căuta pe teritoriul României. Cerem Guvernului să înceapă de îndată negocieri pentru transferarea acesteia în Ungaria. Ar fi un act inteligent care ar fi apreciat cum se cuvine de populaţie. În acest sens, vă rugăm, doamnelor şi domnilor colegi, să priviţi cu toată responsabilitatea demersul nostru şi să votaţi moţiunea în integritatea ei, prin urmare, şi măsurile cuprinse în dispozitiv şi a căror aplicare ar conduce la detensionarea situaţiei create în această neinspirată hotărâre de Guvern care poartă numărul 282/2004. Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Din partea Grupului social-democrat, are cuvântul domnul senator Grigore Zanc.

Domnul Grigore Zanc: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor colegi, O destul de bogată experienţă a implicării şi confruntării din domeniul relaţiilor interetnice, în speţă româno-maghiare, mă îndreptăţeşte, cred, să pledez astăzi împotriva moţiunii P.R.M., "Statuia celor 13 generali unguri care au ucis 40.000 de români nu are ce căuta pe teritoriul României". Nu am să enumăr situaţiile, mai mult sau mai puţin conflictuale, pe care le-am avut de gestionat, ca prefect de Cluj, în perioada 1990-1996, ori ca reprezentant al partidului din care fac parte, având responsabilităţi specifice pentru zona Transilvaniei. Voi spune doar că am rămas consecvent poziţiei acestui partid care s-a afirmat ca promotor al interesului naţional, al unităţii şi integrităţii naţionale statale a României. De pe această poziţie m-am pronunţat, fie în presa scrisă, fie în dezbateri televizate, împotriva reamplasării statuii celor 13 generali, considerând că repunerea ei, ca atare, în peisajul arădean, nu ar face decât să reînvie o perspectivă unilaterală a semnificaţiei acestui monument, respectiv a unei conjuncturi istorice nefericite, care poate stârni vrajbă în locul reconcilierii şi bunei convieţuiri de pe aceste meleaguri. Hotărârea de Guvern nr. 282 din 4 martie 2004 privind înfiinţarea Monumentului Unirii de la Arad este aidoma gestului unui mare şi profund istoric, regretatul academician David Prodan, care, în introducerea la o lucrare cu rol testamentar, "Transilvania şi iar Transilvania", scria: "Revenim asupra materialelor istorice şi tezelor în cauză, în vederea prevederilor pentru ziua de mâine. Suntem cel mai mare şi mai compact popor din acest sud-est al Europei, pentru a nu privi cu încredere viitorul, iar pentru a lumina drumul înainte nu e mai înţelept să ne împăcăm cu verdictul istoriei şi să ne înţelegem?", pentru a adăuga apoi în încheiere: "Istoria merge înainte, nu înapoi." Am făcut această apropiere pentru că, aşa cum bine ştiţi, ideea unui parc al reconcilierii româno-maghiare datează de mai mulţi ani. Unul dintre politicienii care se revendică drept urma. Într-ale politicii al liberalului Ionel Brătianu, semnatarul din 1925 al Decretului prin care Statuia Libertăţii din Arad avea să fie demontată, spunea în octombrie 1999: "Guvernul nu a luat o decizie de înfiinţare a acestui monument, ci doar de înfiinţare a unui parc al prieteniei româno-maghiare, unde să fie reprezentaţi statuar atât eroi ai revoluţiei maghiare, cât şi eroi ai revoluţiei române." Privită de-a lungul vremii ca o problemă controversată, ideea a prins acum, din nou, contur. Deci acum nu este vorba de nici o înţelegere secretă cu ungurii, de troc cu interesul naţional, este vorba doar de ideea reconcilierii, în spiritul acela franco-german, dacă vreţi. în Parcul reconcilierii din Arad, care va prinde contur prin hotărârea de Guvern, va fi amplasat, pe lângă monumentul amintit, un arc de triumf simbolizând momente din lupta transilvănenilor în timpul Revoluţiei de la 1848. Să mai adăugăm, pe de altă parte, că art. 13 paragraful 2 din Tratatul de bază româno-ungar menţionează că părţile contractante vor acţiona pentru protejarea monumentelor istorice de cult şi a vestigiilor existente pe teritoriul lor, care păstrează memoria celeilalte părţi semnatare, dar aici nu este vorba doar despre respectarea tratatului în sine. Analizând moţiunea, rămâi totuşi contrariat, în primul rând, de superficialitatea argumentelor de ordin istoric, preluate exclusiv dintr-o broşură de 78 de pagini a istoricului militar Mircea Dogaru, "Bătălia pentru Ungaria", asta în ciuda faptului că P.R.M. are printre membrii săi destui istorici de prestigiu, or, lucrarea amintită este mai degrabă expresia unui punct de vedere pasional, neargumentat riguros ştiinţific. Autorii moţiuni ar fi avut la îndemână, cu puţină bunăvoinţă, măcar lucrarea de referinţă a academicianului Cornelia Bodea, "1848 la români", o lucrare de peste 3.000 de pagini, sigur, cam mult de citit, dar având avantajul numeroaselor izvoare istorice române, maghiare, franceze, engleze, austriece, germane etc., adică o abordare a Revoluţiei românilor de la 1848-1849 dintr-o multitudine de unghiuri, care permit înţelegerea corectă şi completă a evenimentelor, inclusiv faptul că cei 13 generali nu au fost unguri cu toţii, nouă dintre ei fiind de alte origini etnice, croată, austriacă, sârbă, germană, armeană şi care s-au alăturat armatei revoluţionare maghiare benevol, animaţi de ideea libertăţii, văzută atunci ca o cauză a revoluţiei maghiare, dar şi a lor. Desigur, în timpul Revoluţiei de la 1848 au fost evenimente reprobabile, au fost represalii de ambele părţi. în urma deciziei nefericite a Dietei maghiare de a hotărî încorporarea Principatului Transilvaniei la Ungaria, Transilvania a devenit un câmp de luptă între unguri, pe de-o parte, şi românii aliaţi cu imperialii austrieci, de cealaltă parte. Transilvania a fost un adevărat teatru de război, iar pierderile au fost pe măsură. În Proclamaţia de la Şoimuş, din august 1949, Acsente Sever sublinia în acest sens: "Lupta care se încinse între noi şi maghiari, acu. un an, se pare că se curmă. Suferinţele ambelor părţi sunt aşa de mari, încât nu le poate cineva vorbi, nici scrie. Omoruri, aprinderi şi crudelităţi făcură unii mai mari decât alţii." Resuscitarea unor asemenea sentimente astăzi nu serveşte, cred, nimănui şi cu atât mai mult unei cauze pentru un viitor mai bun. Aşa cum spunea Robert Schumann: "Nu vom putea combate naţionalismul celuilalt opunându-i propriul nostru naţionalism. Valul de naţionalisme nu va putea fi combătut decât printr-o politică constructivă şi colectivă, în cadrul căreia fiecare îşi va găsi locul, datorită unei solidarităţi efective a intereselor şi eforturilor." O asemenea soluţie a fost găsită. Ea constituie răspunsul domnului Ion Iliescu, preşedintele României, chiar la solicitarea liderului P.R.M., domnul Vadim Tudor, în septembrie 2003, de a căuta o soluţie constructivă în problema amplasării monumentului eroilor maghiari de la Arad. Soluţia constă în Parcul reconcilierii de la Arad, soluţie realistă, pozitivă şi constructivă, corespunzând deopotrivă şi românilor, şi maghiarilor. Hotărârea Guvernului Adrian Năstase din 4 martie 2004 consfinţeşte această soluţie. Doamnelor şi domnilor, Bunele relaţii româno-maghiare nu pot fi prejudiciate de resentimente care să pună în pericol însuşi destinul nostru european. Autorii moţiunii nu reuşesc prin această acţiune decât să se plaseze în afara timpului şi a mersului istoriei. Tocmai ei acuză astăzi Guvernul P.S.D. de scăderea autorităţii şi credibilităţii interne şi externe şi de activităţi împotriva istoriei şi demnităţii românilor. Să proferezi asemenea acuzaţii înseamnă să negi evidenţa. în viziunea dumneavoastră, stimaţi colegi de la P.R.M., intrarea României în NATO în timpul acestui Guvern, înseamnă scăderea autorităţii şi credibilităţii? (Discuţii în sală.) Vorbiţi în cuprinsul moţiunii de lezarea sentimentelor şi mândriei naţionale a românilor... Este o interpretare răuvoitoare a ideii de aşezare pe argumente logice, realiste şi raţionale a bunei convieţuiri de pe aceste meleaguri, precum şi a unui act de restituire culturală integrată în patrimoniul cultural naţional. Nu se poate trăi la nesfârşit cu sabia ridicată, nici reînviind mereu umbrele trecutului. Ceea ce se propune prin moţiune este, cum ar spune Blaga: "Să ne speriem mai mult de umbre decât de realităţi." Fiţi liniştiţi, nu vom renunţa niciodată la ideea unităţii şi integrităţii naţionale a României. Integrarea în Uniunea Europeană, de care vă temeţi atât de tare... (Rumoare.) ...nu înseamnă nici pierderea identităţii, nici a integrităţii naţionale. Premierul Adrian Năstase, preşedintele P.S.D., menţiona clar, de-a lungul timpului: "A. dori să subliniez că integrarea europeană nu este opusă şi nu poate fi separată de afirmarea identităţii noastre naţionale. De aceea, orice politică ce refuză destinul euroatlantic al României devine implicit o politică antinaţională." În acest sens, stimaţi colegi semnatari ai moţiunii, aveţi posibilitatea, şi apelez la înţelepciunea dumneavoastră, să militaţi în continuare alături de noi pentru identitatea şi valorile unităţii naţionale, desigur, ca unitate în diversitate, în diversitatea multiculturală a Europei unite. De aceea, haideţi să încercăm o dedramatizare a evenimentelor care au fost şi să nu le mai scoatem din contextul lor istoric, doar de dragul câştigării electoratului. (Rumoare.) Pe conflict, frustrări, animozităţi şi resentimente nu se poate construi nimic pozitiv. Să ne amintim că mii de români şi-au găsit sfârşitul în Primul Război Mondial pe teritorii străine, departe de ţară. Tragic mai este că nici măcar nu au murit cu arma în mână în focul bătăliilor, ci au pierit de foame, aşa cum un exemplu la asemenea orori este Lagărul de prizonieri de la Soulzmatt, în Alsacia, cucerită atunci de nemţi. Noi ce ar urma să facem acum? Să ne uităm pieziş la francezii care a avut grijă doar de prizonierii lor, şi nu şi de ai noştri, în acei ani de tragică amintire? Cei care vin în pelerinaj an de an la Soulzmatt au rude printre cei care şi-au găsit odihna veşnică în acest cimitir de tristă celebritate. Preoţii ortodocşi oficiază o slujbă în memoria martirilor, slujbă la care participă şi francezi, oficialităţi sau simpli localnici, se face praznicul tradiţional ca la noi, la români, dar nimeni nu scrâşneşte din dinţi împotriva nimănui. La Mohaci, unde există Mormântul comun al eroilor căzuţi în 1526 pentru eliberarea Ungariei de sub dominaţia otomană, este invitat şi participă, an de an, ambasadorul Turciei. Revenind la Schumann şi parafrazându-l, am putea spune că ideea unei Europe reconciliate, unite şi puternice trebuie să fie de acum încolo cuvântul de ordine pentru tinerele generaţii doritoare să servească omenirea, în sfârşit eliberată de sub jugul urii şi al fricii şi care învaţă, după lungi dezbinări, frăţia creştină. Şi tot el spunea, referindu-se la reconcilierea franco-germană: "Integrarea Europei este o operă imensă şi arzătoare care niciodată nu a mai fost încercată. Ea presupune o schimbare diametrală a relaţiilor dintre statele europene, în special dintre Franţa şi Germania. Opera aceasta noi o întreprindem în comun, pe o bază absolut paritară, în stimă şi încredere reciprocă, după ce generaţia noastră a cunoscut cel mai înalt grad al suferinţei şi al urii." Doamnelor şi domnilor, Astăzi suntem membri cu drepturi depline în NATO, alături de vecina noastră Ungaria. (Rumoare.) Ambele ţări vor fi, chiar dacă una mai devreme decât cealaltă, membre ale Uniunii Europene. Experienţa Ungariei, care va fi primită în Uniunea Europeană înaintea României, ne va fi utilă şi nouă, atât pentru perioada candidaturii, cât şi după aceea, oficialii unguri sprijinind demersurile noastre în această privinţă. Încă o dată, să vă gândiţi bine, stimaţi colegi din P.R.M., atunci când încercaţi să manipulaţi interesul naţional doar de dragul acumulării capitalului politic. În privinţa statuii de la Arad, un lucru este limpede, românii nu au de ce să se teamă de statuile unei istorii ireversibile, mersul istoriei înseşi ne obligă să privim înainte spre binele generaţiilor actuale şi viitoare căci, reluând cuvintele istoricului David Prodan,: "Istoria însăşi merge înainte, nu înapoi!" Aşadar, considerând neîntemeiat însuşi obiectul moţiunii P.R.M., vă solicit să o respingem cu toată hotărârea şi să privim cu toată încrederea spre viitorul nostru european. Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Are cuvântul domnul senator Pop Dumitru. Din sală: La urmă!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Păi, vreţi să vorbiţi. Vă dau microfonul. (Discuţii în sală.) Din partea Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, doamna senator Norica Nicolai.

Doamna Norica Nicolai: Domnule preşedinte, Stimaţi colegi, Istoria i-a obligat pe românii transilvăneni să lupte pentru păstrarea sufletului strămoşesc şi a fiinţei lor naţionale. Unirea de la 1918 constituie unul dintre momentele cruciale ale istoriei României, iar Tratatul de la Trianon, semnat în 1920, constituie consacrarea europeană a acestui moment istoric. Astăzi, după aderarea la NATO, România s-a încadrat într-un sistem de viaţă statală, absolut sigură pe frontierele ei şi pe viitorul ei, respectând valorile europene de toleranţă şi conciliere. După 1920 au existat oameni politici şi guverne care au avut respect pentru decizia politică şi care şi-au motivat deciziile politice pe prevenirea conflictelor. Aşa se face că în 1925, la solicitarea comunităţii locale, Guvernul condus de I.C. Brătianu, prin Ordonanţa nr. 1.512 din 30 mai 1925, dispune "autorizarea Primăriei Oraşului Arad să încheie prin buna învoială cuvenitul contract cu domnul Raffaelo Vignali din Oradea Mare, pentru darea în întreprindere a lucrărilor de demontare şi aşezare în Muzeul Palatului Cultural al numitului oraş a statuilor lui Kossuth şi a libertăţii". Nu numai perioada interbelică a fost o perioadă care a generat conflicte etnice, domnilor şi doamnelor. O istorie prezentă, şi avem alături Kosovo, avem Irakul, arată că deciziile politice care sunt susceptibile să genereze conflicte etnice pot duce la războaie şi la terorism. Un guvern responsabil, un om politic responsabil are obligaţia să ia acele decizii politice care să promoveze pacea, înţelegerea şi concilierea. Prin aceeaşi ordonanţă, domnul I.C. Brătianu este însărcinat de Guvern să aducă la îndeplinire dispoziţiile prezentului ordin. Iluştrii înaintaşi liberali au considerat întotdeauna că monumentele aparţin muzeelor, aparţin artei şi aparţin istoriei. Într-un document din 1939, emis de Primăria Municipiului Arad, se consemnează: "Autoritatea comunală şi statul român au luat măsuri ca demontarea acestor monumente să se facă astfel încât să nu li se aducă nici cea mai mică deteriorare, pentru ca statul maghiar, singurul pentru care aceste monumente constituiau o valoare artistică şi istorică, să aibă ocaziunea să le răscumpere şi să nu ne poată acuza de barbarie şi distrugerea unor monumente de artă." Românii şi reprezentanţii lor au preţuit arta şi au respectat istoria. Ca liberali, am considerat întotdeauna că pacea este mai bună decât conflictul, că înfrăţirea este mai bună decât ura, că mai bun este respectul şi lupta solidară decât vrajba. Românii din Transilvania, din judeţul Arad, au lansat un apel către conciliere - apel permanent care, din păcate, nu a fost ascultat - şi aş dori ca în acest sens, tot ca un apel la reconciliere, să interpretaţi decizia Guvernului român, şi nu ca un apel către ridicarea de monumente care nu au aparţinut statului român. Ei solicită ca, prin referendum, să decidă modul în care îşi amplasează monumentele şi-şi venerează eroii. Eu cred că din respect pentru comunitatea locală acest lucru trebuia să se întâmple înainte de decizia unui Guvern. Pentru că spiritul european ne obligă pe toţi - români şi maghiari, deopotrivă - să eliminăm dintre noi orice motiv de dezbinare, şi deciziile proaste şi nemotivate sunt motive de dezbinare, de tensiune, să trăim în respect unii faţă de ceilalţi. Un trecut pătat prea mult de sânge ne cheamă la un viitor care să confirme înţelepciunea popoarelor noastre, ca probă a înţelegerii faptului că mai presus de orice între unguri şi români trebuie să domnească respectul. Am ascultat astăzi dezbateri academice pe tema istoriei acestei statui. Noi credem că nu acesta este fondul problemei. Fondul problemei este ca un Guvern să ia decizii care să nu creeze vrajbă, care să promoveze un spirit european, să promoveze toleranţa, să nu genereze conflicte interetnice şi să nu încurajeze extremismul. Faţă de astfel de decizii, noi vom vota, cu o singură excepţie, pentru această moţiune. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Dau cuvântul, din partea Grupului parlamentar U.D.M.R., domnului senator Markó Béla.

Domnul Markó Béla: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor senatori, Dacă de acum 10 ani am fi dezbătut o astfel de moţiune în Senatul României, cu toţii am fi avut probabil sentimentul unei contradicţii istorice care nu poate fi nicidecum anulată. Am fi fost cu toţii, fără excepţie, aşa cum s-a şi spus astăzi, prizonierii trecutului. Şi totuşi în aceşti ani am început să ne eliberăm de această moştenire dramatică, de obsesia unei controverse româno-maghiare care nu se va dizolva niciodată. Am avansat, cu o excepţie gravă şi totodată ridicolă: semnatarii acestei moţiuni. Pierduţi în labirintul minciunilor şi insinuărilor, aceşti colegi propagă un naţionalism demodat şi periculos. Noi, ceilalţi, nu am devenit mai puţin români sau mai puţin maghiari prin apropierea noastră, prin asumarea unor coaliţii sau colaborări, ci, dimpotrivă, am avut curajul să ne întindem mâna şi astfel să servim adevăratul interes al României: interesul unor relaţii normale, interesul unui efort solidar al românilor şi maghiarilor. Tot aşa, în context internaţional, am avut şi avem în continuare interesul unei colaborări cât mai bune între România şi Ungaria. Moţiunea dezbătută astăzi afirmă că Hotărârea de Guvern nr. 282/2004, deci decizia privind înfiinţarea Parcului reconcilierii din Arad, citez, "Este în contradicţie flagrantă cu realităţile istorice şi interesul naţional". Nu hotărârea de Guvern incriminată, ci argumentaţia dumneavoastră, stimaţi semnatari, este în contradicţie flagrantă cu realităţile istorice şi interesul naţional. Doamnelor şi domnilor senatori, Nimeni nu poate nega că au existat în istoria noastră momente dureroase, când înaintaşii noştri s-au aflat în tabere opuse şi nici minţile cele mai luminate nu au reuşit să împiedice conflictele. Nu am fi sinceri dacă am afirma că vedem deja la fel, cu aceleaşi sentimente, personalităţile noastre din trecut şi că avem aceeaşi percepţie noi, maghiarii şi românii, în legătură cu Avram Iancu sau Kossuth Lajos, de exemplu. Dar am învăţat un lucru extrem de important în aceşti ani: să-l respectăm pe celălalt şi să-i respectăm sentimentele. Nu îl poţi obliga pe semenul tău să gândească şi să simtă la fel ca tine, dar îi poţi pretinde să te respecte. Şi dacă procedezi aşa, încetul cu încetul, eventual, ţi se vor schimba şi sentimentele. Astfel ne aplecăm noi, maghiarii din România, în faţa sărbătorilor şi eroilor dumneavoastră. Astfel aţi conceput şi dumneavoastră sărbătoarea noastră de 15 martie, onorându-ne în ultimii ani şi prin mesajele prim-miniştrilor, începând cu anul 1997. În implementarea unui astfel de climat ne-a ajutat şi faptul că totuşi avem mai multe momente de solidaritate, de idealuri comune în istoria noastră decât conflictele care ne separă. Cei 13 generali reprezintă un simbol al comuniunii de idei, al idealurilor comune de libertate, egalitate şi frăţie. Majoritatea lor nu au fost maghiari. Unii dintre ei nu au vorbit limba maghiară. Au fost revoluţionari şi au murit de mâna tiraniei. (Comentarii în partea P.R.M.) Dacă între semnatari nu ar fi şi istorici, aş spune că este vorba despre ignoranţă, dar nu pot să fiu de bunăcredinţă fiindcă din orice carte de istorie serioasă oricine poate afla adevărul. Au existat în 1848 şi 1849 victime din ambele părţi, dar cifra de 40.000 de morţi este o tristă diversiune menită să-i îngrozească pe cei care ar vrea o reconciliere. Mai mult, cei 13 generali nu au luptat în Transilvania şi nu au participat în nici un fel de evenimente la care fac referiri autorii moţiunii... Din sală, din partea P.R.M.: Şi atunci ce caută acolo?

Domnul Markó Béla: Îmi e ruşine să citesc un text în care aceşti revoluţionari sunt numiţi criminali şi terorişti! Din sală, din partea P.R.M.: Călăi!

Domnul Markó Béla: Aceşti generali, stimaţi colegi, au fost eroi ai libertăţii tuturor naţiunilor, executaţi de habsburgici! Îmi e ruşine să văd până unde se poate merge cu iresponsabilitatea, omagiind justiţia imperială austriacă şi justificând astfel ştreangul sau glonţul călăilor. (Comentarii în partea P.R.M.) Citez din moţiune: "Atunci oare aceşti generali au fost condamnaţi şi executaţi pentru exerciţii democratice şi pacifiste? în mod sigur, nu. Justiţia imperială austriacă era suficient de riguroasă şi obiectivă chiar şi în acele vremi." (Comentarii în partea P.R.M.) Cum adică, stimaţi colegi? Eu obişnuiesc să citesc un text înainte de a semna. Dumneavoastră aţi citit ce aţi semnat? Aţi semnat justificarea tuturor sentinţelor imperiale: moartea lui Horia şi Cloşca, dar în mod indirect şi exilul lui Nicolae Bălcescu, dar şi dezamăgirea şi moartea tragică a lui Avram Iancu. Rigurozitatea şi obiectivitatea justiţiei imperiale austriece, mii de revoluţionari condamnaţi şi foarte mulţi dintre ei ucişi de acea justiţie aşteaptă să le cereţi iertare pentru acest sacrilegiu. (Comentarii, vociferări în partea P.R.M.) Ştiaţi oare, stimaţi colegi, că unul dintre cei mai bravi comandanţi ai revoluţiei ungare, eroul bătăliei de la Pakozd, din Ungaria, a fost generalul Moga Ioan, de origine română, şi numai întâmplarea a făcut că nu a fost şi el prezent la Arad? Dar mi-am propus să vorbesc despre această temă fără patimi, fiindcă istoria Statuii Libertăţii dovedeşte cât de greu se schimbă mentalităţile şi de acum câteva luni încă am crezut şi eu că nu vom reuşi să găsim o soluţie comună. Şi totuşi am găsit-oş Ideea Parcului reconcilierii, un spaţiu comun unde se regăsesc atât Statuia Libertăţii, cât şi un monument... Din sală: Timpul, domnule preşedinte!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă dau două minute de la P.S.D. (Vociferări în partea P.R.M.)

Domnul Markó Béla: Un spaţiu comun, unde se regăsesc atât Statuia Libertăţii, cât şi un monument al revoluţiei române, devine de fapt un simbol extrem de important al viitorului nostru, un viitor al dialogului, al conlucrării şi al coexistenţei. Parcul reconcilierii a fost şi este pentru noi toţi, români şi maghiari, o provocare: încotro vom merge mai departe? Spre reconciliere sau spre lupta deşartă între oameni, comunităţi, statui, monumente, culturi şi limbi? Decizia Guvernului este un răspuns clar, ferm şi lăudabil la această provocare sau pur şi simplu este un semn al normalităţii într-un domeniu extrem de delicat. Oricum, noi credem că cei care sprijină această decizie sunt de acord că în Ardeal şi noi, maghiarii, trebuie să ne simţim acasă, inclusiv şi prin trecutul nostru. în schimb, cei care au redactat moţiunea nu cunosc nici realitatea, nici adevăratul interes naţional. (Replică neinteligibilă din partea P.R.M.) Doamnelor şi domnilor senatori, în încheiere permiteţi-mi încă o idee. Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Sunt într-o situaţie ciudată... Din sală, din partea P.R.M: Penibilă!

Domnul Markó Béla: În primul rând, nu obişnuiesc să-mi felicit colegii din alte partide, dar trebuie să-i felicit pe colegii din P.S.D., pe domnul ministru Răzvan Theodorescu şi pe domnul senator Grigore Zanc. Şi îmi pare extrem de rău că nu pot să-i felicit pe colegii noştri din Partidul Naţional Liberal din cauza unei amnezii triste în ceea ce ne priveşte, fiindcă în ceea ce priveşte ideea Parcului reconcilierii, împreună, în aceeaşi coaliţie, am iniţiat această idee, împreună am conceput Parcul reconcilierii şi împreună am demarat procesul care, la urma urmei, pe vremea unui alt Guvern a dus la decizia de Guvern în legătură cu Parcul reconcilierii. (Discuţii, comentarii în sală. Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Are cuvântul doamna senator Maria Petre, Partidul Democrat. Aveţi 3 minute la dispoziţie, doamna senator.

Doamna Maria Petre: Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Doamnelor şi domnilor colegi, Voi avea o abordare un pic diferită de fiecare dintre dumneavoastră, cei care aţi vorbit înaintea mea, şi asta nu doar dintr-un motiv care ţine de zona în care m-am născut, de zona pe care o reprezint în Senatul României, şi anume de faptul că sunt din sud, din Ialomiţa, unde asemenea discuţii nu au loc aproape niciodată, ci dintr-o raţiune care ţine până la urmă de ceea ce cer colegii noştri de la P.R.M., semnatari ai moţiunii, ca şi finalitate pentru dezbaterea noastră de astăzi. Dincolo de întoarcerea în istorie, dincolo de tema generoasă, până la urmă, a reconcilierii românomaghiare, eu cred că pe fond, şi domnul ministru, din păcate, nu a abordat sub nici o formă cererea concretă a grupului de colegi care au semnat moţiunea. Pe fond, este vorba de abordarea neserioasă a unui proiect extrem de serios în conţinutul şi în finalitatea sa, pentru că dacă, domnule ministru, aţi fi dorit să puneţi în aplicare o decizie a Guvernelor precedente, o decizie a unui Guvern din 1999, nu ar fi fost nevoie de adoptarea unei asemenea hotărâri de Guvern, aţi fi introdus în bugetul pe care l-aţi trimis spre dezbatere şi aprobare Parlamentului României această sumă, grupul statuar, monumentul respectiv ar fi fost rezultatul unui concurs naţional, cum era firesc. Deci, până la urmă, hotărârea de Guvern, aşa cum apare şi aşa cum o contestă, şi o contestăm şi noi împreună cu colegii noştri de la P.R.M., este în maniera obişnuită în care Guvernul pe care dumneavoastră îl reprezentaţi astăzi aici înţelege să utilizeze banii publici, înţelege să hotărască peste capul comunităţii locale nişte lucruri care ţin de competenţa comunităţii locale. Era de minimă decenţă, era de minimă respectare a legii şi de minim bun-simţ ca în acea comunitate locală să aibă loc, pentru ca reconcilierea chiar să devină un obiectiv concret şi să devină posibilă, să aibă loc o procedură de referendum. Vă repet, domnule ministru, n-aţi vorbit deloc de ce a fost nevoie să veniţi în luna martie 2004 cu alocarea, pe metoda bine cunoscută şi practicată de dumneavoastră în aceşti ultimi 4 ani, din rezerva la dispoziţia Guvernului, şi nu prin introducerea concretă şi corectă în bugetul de stat al României a unei asemenea alocări. Dacă toate aceste lucruri s-ar fi făcut, astăzi n-am fi avut de-a face cu moţiunea pe care colegii noştri au iniţiat-o şi care, până la urmă, dincolo de controversa istorică, dincolo de neînţelegerea între un partid şi un alt partid, unul aflat la putere, celălalt aflat în opoziţie, este vorba de o practică guvernamentală. Ca urmare a faptului că cererea colegilor noştri, finalitatea acestei moţiuni este corectă, şi nu mă voi referi, şi nici n-am făcut-o, în nici un fel la conţinutul moţiunii şi la ceea ce numeam controversă istorică, noi vom susţine, pentru că nu este corect ca banii publici în România să se aloce pe asemenea manieră, pe o asemenea procedură, şi nu este corect, de asemenea, să hotărâm peste capul unor comunităţi locale, unor autorităţi alese prin votul cetăţenilor din acel oraş şi din acel judeţ, să hotărâm noi ce anume să se amplaseze, ce anume să se facă cu o sumă şi care din artiştii, din sculptorii României să se ocupe de un monument. Vă repet, nu ne-a spus domnul ministru nimic despre concursul pe baza căruia sculptorul Bolborea a fost desemnat să realizeze o lucrare atât de generoasă până la urmă şi cu o destinaţie atât de importantă. Vă mulţumesc. (Aplauze din partea opoziţiei.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Înţeleg că votaţi numai unul din cele patru puncte de la final, legat de banii publici. Are cuvântul domnul senator Buzatu Gheorghe, din partea Partidului România Mare. Domnule vicepreşedinte, aveţi cuvântul. Aveţi 11 minute la dispoziţie.

Domnul Gheorghe Buzatu: Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Doamnelor şi domnilor senatori, Nu avusesem în vedere să iau cuvântul. Nu m-am înscris pe lista care s-a solicitat. Este adevărat însă că am semnat moţiunea. Dacă am luat cuvântul este pentru că mai mulţi antevorbitori au făcut referire la istorici, la diverse probleme de istorie, s-au pronunţat cuvinte grele, grave - antieuropenism, extremism, le am aici -, ca şi cum, dacă nu ai fi de acord cu proiectarea, cu ridicarea unei statui, în mod automat devii antimaghiar, anti-, precum, în urmă cu câteva luni, problema se punea la fel cu antisemitismul şi cu Holocaustul. Nu este nici o legătură între una şi alta. Antevorbitorii mei, doamnele senator Norica Nicolai şi Maria Petre, de la P.N.L. şi de la P.D., au demonstrat cred cât se poate de temeinic acest lucru. Ce aş vrea eu să subliniez, nu toţi antevorbitorii au convins. în ceea ce mă priveşte, revin la mine, eu fiind extrem de ocupat cu o altă lucrare, atunci când s-a întocmit moţiunea - este bine să dau aceste detalii - am discutat cu domnul profesor Mihai Ungheanu şi am controlat în cărţi, le-am cercetat împreună, sunt cărţile la care s-au făcut aici referiri - este normal -, sunt la mine în birou, şi m-am sustras de la redactarea moţiunii. Avem în curând o altă manifestare, lucrez la o culegere de discursuri ale parlamentarilor noştri (1864-2004). Este vorba, mai apoi, şi de o istorie a Senatului, care va împlini curând 140 de ani de la fondare. Şi, deci, a rămas redactarea moţiunii în grija colegilor mei şi ei au rezolvat problema. Dacă este vorba de prezentat anumite obiecţii, dacă este vorba de adus anumite corecturi, eu nefiind modernist, totuşi, întrebaţi-mă, vă rog, pe mine. Nu mă pronunţ, însă am semnat şi voi semna această moţiune, pentru că încă nu este obiceiul ca fiecare să semneze la paragraful cu care este sau nu de acord. Documentul - poate că Regulamentul nostru... în mod sigur acesta este de vină - cere semnătura pe documentul în ansamblu. Trebuie să ştiţi că, da, sunt de acord cu totul în ceea ce priveşte cererile pe care moţiunea le avansează şi mai cu seamă cu punctul 3 final, antepenultimul, şi anume să se solicite autorităţilor locale - doamnele senator au subliniat deja acest lucru - competente organizarea unui referendum în condiţiile legii prin care populaţia municipiului să decidă. Sunt de acord şi pentru aceasta am semnat moţiunea. Alte aspecte se pun. S-au folosit cuvinte mari, s-au făcut trimiteri la diferite situaţii din trecut ori din prezent. Deşi orice joc, orice schimb de cuvinte pe care îl avem noi aici vă spun eu că este inutil. Normal este ca asupra acestei probleme să decidă şi vor decide, cu siguranţă, istoricii, iar acolo unde politicienii se introduc, probabil, dacă nu sigur, ei mai mult strică lucrurile, mai ales, ca în cazul de faţă, dacă nu există şi acordul populaţiei din Arad. Ce vreau însă să subliniez cu acest prilej? Care pe mine mă intrigă... Zilele trecute, fiind la Iaşi, am cercetat "Monitorul Oficial" pe anul 1925 ca să găsesc dispoziţia nr. 1.512 a Guvernului liberal din 30 mai 1925. Ştiţi câte pagini are "Monitorul Oficial" din 1925? în mod precis, 14.688! Acesta este un aspect: al documentării pentru problemă. Avem, aşadar, ce cerceta. Ca astăzi noi să subţiem totul şi să luăm o decizie este desigur mult prea riscant şi, iarăşi, ajungem la istorici. "Ei sunt de vină!" Nu, ei nu sunt de vină pentru că ar sta deoparte? Spuneam că mă intrigă anumite argumente care s-au adus aici şi asta pentru că seamănă grozav de mult - şi de fapt acesta este al doilea motiv pentru care am luat cuvântul, şi cu aceasta voi şi încheia foarte curând - deci ele, argumentele, seamănă foarte mult cu ceea ce s-a mai susţinut prin '50-'60, atunci când, în colaborare cu Partidul Comunist Român, se căuta să se strecoare ideea necesităţii absolute de a se restaura... monumentul de la Arad al celor 13 generali! Am aici documente din arhiva fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român. Timpul nu permite, dar voi da numărul documentelor şi voi face trimiteri concrete. De exemplu, un plan din 18 octombrie 1957 pentru îmbunătăţirea activităţii de educaţie patriotică a oamenilor muncii, la anexa 1, punctul 19, privea "Restaurarea monumentului celor 13 generali de la Arad". Am în continuare un referat făcut de Comitetul Judeţean de Partid Timişoara, care cuprindea pe-atunci şi Aradul, la 26 aprilie 1958. Ce este surprinzător? Argumentele care se aduc acum în scopul integrării în Europa, în NATO etc., etc. sunt aceleaşi care se avansau la 1958! Iată, voi da citire unor fragmente: "Oraşul Arad a jucat un rol de frunte în Revoluţia din 1848-1849. Populaţia acestui oraş are bogate tradiţii de luptă comună a maselor de diferite naţionalităţi, bazată pe evenimentele din 1848-1849, îndeosebi în ultima etapă a revoluţiei, când Guvernul revoluţionar maghiar şi Parlamentul îşi aveau sediile în oraşul Arad. Cu toate că, datorită atitudinii nejuste a unor conducători ai revoluţiei maghiare, precum şi a unor fruntaşi români ardeleni, în Munţii Apuseni au avut loc lupte fratricide, Revoluţia de la 1848-1849 rămâne pentru oamenii muncii din ţara noastră şi pentru oamenii muncii din Republica Populară Ungară ca o revoluţie de înaltă semnificaţie pe linia luptelor comune de-a lungul veacurilor pentru scuturarea jugului exploatator..." etc., etc. Pentru că referatul are două pagini. în final, spre final, de fapt, se preconizează măsura de a restaura în oraşul Arad monumentul celor 13 generali, considerându-se că "este bine venită şi va contribui mult pe linia educării patriotice şi a înfrăţirii oamenilor muncii din oraşul Arad şi regiunea noastră", iarăşi etc., etc. Mai am un document, de la Secţia de ştiinţă şi cultură, documentul nr. 380 din 27 mai 1958, după ce s-a primit referatul de la Comitetul Judeţean de Partid Timişoara, referat semnat de tovarăşii Leonte Răutu şi Paul "ugui, în care se insista ca să se aprobe restaurarea monumentului. În sfârşit, înaintăm în timp, în sfârşit spun, şi ajungem la planul de măsuri privind aniversările şi comemorările mai importante programate pentru anul 1969, deci în vremea lui Nicolae Ceauşescu. Aici, la un punct găsim că se împlineau 120 de ani de la împuşcarea la Arad a 13 generali, consideraţi... "conducători ai Revoluţiei din 1848"! în consecinţă, în spiritul epocii, se sublinia: "Consiliul popular judeţean împreună cu Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă vor analiza situaţia fostului monument închinat acestor generali şi a mormintelor lor şi se vor face propuneri corespunzătoare." Vedeţi dumneavoastră, istoria este bine să nu fie trădată. Să judecăm numai în părţile pe care le cunoaştem, dar să avem în vedere şi următorul element care este esenţial. Să ne gândim că anumite fapte, anumite fenomene pot fi susţinute, dar să ne gândim întotdeauna că poate este prematur atunci când, în cazul unui monument, nu consultăm comunitatea din Arad, când nu facem un referendum local, este, deci, prematur să ne asumăm riscul de a dicta ceva printr-o hotărâre de Guvern, printr-o ordonanţă de urgenţă. În rest, ce pot să spun? Lăsaţi istoricii în pace, pentru că, oricum, istoria merge înainte şi tot nouă, istoricilor, trecutul ne aparţine, indiferent de orice hotărâre de Guvern! De aceea voi vota pentru moţiune şi vă rog şi pe dumneavoastră să votaţi pentru moţiunea care a fost prezentată aici foarte bine, foarte frumos, strălucit aş spune, de către colegul nostru Mihai Ungheanu. Să votăm pentru, dat fiind că nu este nimic grav a nu fi de acord cu restaurarea unui monument care - subliniez cu tărie acest lucru - nu anulează nici un fel de tradiţii istorice "progresiste" etc., ci, pur şi simplu, respinge un simbol care s-a dorit cândva şi văd că a rămas, acela al Ungariei Milenare! Iată ce este total inacceptabil! Şi este, obligatoriu, şi în afara Noii Europe, în afara NATO, care nu pentru aşa ceva au fost fondate şi acţionează! (Aplauze din partea opoziţiei.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Şi eu vă mulţumesc. Mai aveţi 35 de secunde, doar dacă doreşte cineva un mesaj. Are cuvântul, din partea Grupului parlamentar P.S.D., domnul senator Rotaru Florin.

Domnul Florin Rotaru: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor senatori, Metaforic, sensul moţiunii se doreşte a fi o spaimă faţă de o promisiune, promisiunea întoarcerii Ungariei Mari. în aparenţă, spiritul moţiunii se doreşte a fi o reacţie normală a sentimentului naţional, sensibil la orice manifestare atavică. Numai că toate acestea, sensul metaforic şi aparenţele, rămân în starea unei falsităţi. Faptele istorice sunt eludate în mod vizibil printr-un procedeu primar de reformare a fenomenelor derivării simbolistice şi ale derivării sinonimice. în felul acesta, simbolul Statuii Libertăţii rămâne numai simbolul Ungariei Mari, iar excesele luptelor armate reprezintă numai acţiuni ale unui terorism de stat. Aşadar, cei 13 generali sunt terorişti în slujba statului ungar. Practic, în aceste două idei rezidă structura moţiunii. În fapt, este o sinecdocă, adică o simplă luare a unei părţi, dar privită ca întreg.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Numai o secundă! Rog fotoreporterul să treacă în spate. Stimate coleg, e păcat de film!

Domnul Florin Rotaru: N-am făcut o analiză textuală, din păcate, din lipsă de spaţiu şi timp. Totuşi, nu ne putem reţine regretul în faţa constatării că nu toţi parlamentarii semnatari au citit textul moţiunii. Facem această supoziţie întrucât, printre semnatari, se întâlnesc oameni de carte care n-ar fi lăsat să se strecoare în textul moţiunii preluarea tale quale a unor pasaje dintr-o carte deja publicată. Lucrarea aparţine unui istoric pe care îl cunosc şi, din aceste motive, nu-i amintesc numele. Rămânem la părerea că aceste ipoteze publice puteau face, mai întâi, obiectul unei dezbateri ştiinţifice şi ulterior ar fi putut deveni, eventual, scopul unor dezbateri parlamentare. înţelegerea falsului prin derivarea simbolistică presupune cunoaşterea, fie şi succintă, a istoricului statuii, a contextului istoric al revoluţiilor paşoptiste din Europa Centrală şi de Est, dar şi a evoluţiilor postrevoluţionare europene. Iniţiativa executării statuii o regăsim în 1867, anul dualismului austro-ungar. La acea dată, nimeni nu poate nega mesajul simbolic al libertăţii naţiunii maghiare, care ar fi trebuit exprimat, practic, prin intermediul statuii, un simbol mai mult antivienez şi mai puţin al dualismului. Într-un ziar arădean a apărut apelul unui ziarist de origine maghiară, iar primăria oraşului a lansat 988 de liste de subscripţie. în decurs de 10 ani s-au adunat 33.323 de florini. Comitetul de organizare - citez din ziarul "Tribuna nouă" din 22 iulie 1925, pagina 2 - s-a reconstituit, din nou, în anul 1876 şi lansează noi liste de subscripţii, pe care Budapesta se înscrie numai cu suma de 1.300 de florini. Reuşeşte, astfel, să se adune un fond de 60.000 de florini, faţă de suma de 100.000 de florini, costul monumentului. Un nou apel către prefecturile şi comunele ardelene dă, în sfârşit, fondul necesar, remarcându-se nici un fel de subvenţie din partea judeţelor Sibiu şi Hunedoara. În 1877 se ţine concursul şi din 14 opere expuse a fost admisă lucrarea sculptorului Hussar din Budapesta. În 1883 se încheie contractul contravalorii de 93.983 de florini, iar, numitul sculptor murind în 1885, executarea operei a fost încredinţată sculptorului Zala, care şi astăzi, spune ziarul, trăieşte în Budapesta şi care a executat lucrarea lui Hussar, cu mici modificări impuse de către Comitetul de iniţiativă. Nota redacţiei: "Credem noi că i s-a cerut ca libertatea să poarte neapărat costumul tradiţional unguresc". Prima concluzie, spune redacţia, "se referă la faptul că fondul necesar a fost adunat din truda ţăranului ardelean". Din aceste motive, în 1925, în presă se propunea Guvernului maghiar un preţ al răscumpărării în schimbul statuii, accentul căzând pe retrocedarea unor obiecte ale patrimoniului cultural român aflate în Muzeul din Budapesta, cărţi şi costume vechi ardelene, şaua de fildeş a lui Vlad Dracul, colecţia de fonograme şi cântece adunate de Bela Bartok. Întârzierea executării statuii şi montarea ei în anul 1890 ne aduce în preajma sărbătoririi mileniului din 1896. Evident, din acest moment, putem vorbi de formarea în timp a unei duble semnificaţii simbolice a statuii: simbolul libertăţii, dar şi al Ungariei Mari. Totodată, putem preciza caracterul monumentului, ridicat într-o epocă în care nu se puteau crea opere de adevărată artă fără tendinţă, ci numai opere sculpturale politice, după cum afirma profesorul clujean Coriolan Petranu, pentru că, din păcate, din punct de vedere estetic, acest monument nu este o reuşită. După 1918, anul întregirii României Mari, timp de aproape 7 ani, în centrul Aradului au stat acoperite cu scânduri două statui: Statuia Libertăţii şi Statuia lui Kossuth. Pentru a înlătura o situaţie devenită ridicolă, Guvernul condus de I.C. Brătianu aprobă, în şedinţa din 30 iulie, iniţiativa autorităţilor locale de a demonta cele două monumente. De atunci şi până astăzi, în locul acestor statui maghiare nu s-au ridicat altele de către statul român şi nici nu s-a luat o hotărâre privitoare la reamplasarea monumentelor. În cei peste 80 de ani, câţi s-au scurs de la Marea Unire, s-au ridicat puţine monumente de for public privitoare la Revoluţia din 1848. Astfel, majoritatea martirilor transilvăneni paşoptişti sunt aproape complet uitaţi, numele lor nemenţionându-se în manualele şcolare şi nici în chiar unele cursuri universitare. Spre exemplu, cine mai ştie ceva despre execuţiile din Cluj ale revoluţionarilor Vasile Pop, în vârstă de numai 21 de ani, a lui Alexandru Bătrâneanu, înainte fost comisar de propagandă al revoluţiei muntene din judeţul Dolj, a bătrânului preot Turcu Vasile, împreună cu 16 consăteni din Cătina, sau a satului Bătrâna, unde au fost ucişi 700 de români? Sigur, în timpul revoluţiei au fost săvârşite crime şi de către români. Victimele au fost mai mult în rândul românilor, din cauza slabei organizări şi a lipsei armamentului. În afara martirilor, nu există monumente nici dedicate conducătorilor revoluţiei, în nici un oraş transilvănean nu întâlnim o statuie a lui Ion Eliade Rădulescu sau a generalului Magheru, sau a fraţilor Goleşti, cum, de altfel, nu există nici în Iaşi, iar în Bucureşti nu există o statuie a lui Avram Iancu sau Gheorghe Asachi, şi exemplele pot continua în mod cutremurător. Nici un ministru al culturii din 1918, din 1919 şi până acum nu a stabilit un plan al monumentelor de for public din România. Ne-am rezumat tot timpul la iniţiative locale. Am amintit de Eliade Rădulescu întrucât el a fost întâiul conducător al revoluţiei muntene, el a tipărit "Gramatica românească pe pământ transilvănean" în 1828, el a fost ales la Sibiu, după înfrângerea din 13 septembrie, conducătorul emigraţiei române, împreună cu Tell şi Magheru. Cu ştirea lui, a lui Eliade, Magheru i-a scris lui Kossuth, în martie 1849, oferindu-se să se aşeze în fruntea unui corp de armată românesc, alături de revoluţionarii maghiari, dacă Guvernul ungar renunţă la ideea de anexare a Transilvaniei. Şi tot el, Eliade, milita la Paris, în 1850, pentru crearea statelor unite ale Europei, alături de Victor Hugo, propunând unui celebru pictor de atunci un tablou care să simbolizeze această dorinţă a naţiunilor europene, lucrare păstrată în Muzeul Luvru. Citez din Ion Eliade Rădulescu, Paris, 1850: "Fiul Omului înviat, omul colectiv, umanitatea crucificată şi reînviată poartă steagul libertăţii, care va acoperi Italia, România, Polonia, Ungaria". Spre deosebire de istoriografia română, istoricii maghiari consideră Revoluţia ungară din 1848...

Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnul profesor, poate vă apropiaţi de final, pentru că mai avem un vorbitor. Vă rog! (Discuţii în sală.)

Domnul Florin Rotaru: ...ca fiind războiul de independenţă al naţiunii maghiare împotriva Imperiului Austriac. Astfel, revoluţia paşoptistă este considerată un eveniment major şi numai în felul acesta putem înţelege dorinţa reamplasării Statuii Libertăţii. În ceea ce priveşte reconcilierea româno-ungară, începuturile sale se regăsesc chiar în timpul Revoluţiei din 1848. Kossuth a fost ajutat în emigraţia sa, prin complicitate, să treacă prin România. Am amintit atitudinea prietenească a lui Ion Eliade Rădulescu de la Paris. Kossuth însuşi face o propunere Guvernului român, lui Alexandru Ioan Cuza, pentru a ajuta trecerea unui lot de armament pe teritoriul României, între anii 1859-1860. Exemplele pozitive ale conlucrării româno-maghiare pot continua, fără să eludeze aspectele negative ale acestor relaţii. Din trecutul comun al celor două popoare trebuie să reţinem lecţiile istoriei. Atunci când vom lăsa să domine acţiunile primitive, vom avea de cules numai tragedii, iar atunci când vom cultiva armonia, vom avea de câştigat împreună. De aceea, ne este greu de acceptat un război, care tinde să se permanentizeze, împotriva statuilor. În 1925, Ionel Brătianu a fost de acord cu demontarea Statuii Libertăţii, iar peste 20 de ani avea să cunoască aceeaşi soartă propria sa statuie. S-a topit statuia lui Carol I, după care au urmat statuile lui Ion C. Brătianu, Take Ionescu, după Al Doilea Război Mondial. Pe urmă, a lui Stalin, demontarea statuilor lui Lenin şi Petru Groza. (Rumoare în sală.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: V-aş ruga, linişte! Mai aveţi un minut, domnul profesor. V-aş ruga, linişte! Aveţi cuvântul.

Domnul Florin Rotaru: În privinţa monumentelor de for public, putem oferi un exemplu din Japonia, unde există un parc în care sunt amplasate statuile demontate. în 1990, o delegaţie din Japonia a venit la Bucureşti pentru a cumpăra statuia lui Lenin. Admirăm exemplul japonez şi mă gândesc, şi mă îngrozesc de puterile răului, care sălăşluiesc în om. (Discuţii în sală.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă rog, linişte!

Domnul Florin Rotaru: Răul ne obligă întotdeauna să veghem la noi înşine. Vă mulţumesc.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă mulţumesc foarte mult. Deci, un minut, domnul Mihai Ungheanu, Partidul România Mare. Mai are un minut şi jumătate Grupul parlamentar al P.S.D., domnul Păunescu. Vă rog să vă încadraţi. Vă rog, aveţi cuvântul.

Domnul Mihai Ungheanu: Domnilor colegi, Vine votul şi vreau să vă aduc aminte ceea ce a susţinut moţiunea: o problemă de ordin executiv, o problemă de ordin legislativ. într-o comunitate nu se ţine seamă de părerea comunităţii, statuia reprezintă însemne şi este un simbol nedorit, şi noi evident că nu suntem de acord cu acest lucru. Guvernul este vinovat, aici, faţă de opinia publică şi chiar faţă de gospodărirea banilor. în plus, răspunsul Guvernului nu este un răspuns la moţiunea noastră, nu s-a dat nici un răspuns. Şi pentru că am văzut o jubilaţie, cum că nu s-ar putea demonstra susţinerile, pe care, de fapt, le avem şi în moţiune, şi în spatele ei, vreau să vă spun că cifra de 40.000, cifra de 300 de sate provin dintr-un istoric clasic, din "Istoriografia română", Gheorghe Bariţiu, care a lucrat cu surse precise, şi nu ne jucăm cu aceste afirmaţii. Că susţineţi dumneavoastră altceva... Este partea maghiară care susţine asta. "Istoriografia română" vă spune că dumneavoastră minţiţi. Asta este problema! (Discuţii în sală.) A doua chestiune. S-a invocat Cornelia Bodea aici, care a tipărit două volume despre 1848, o culegere de texte. I-au fost topite, pentru că nu corespundeau opiniei oficiale, iar textele prezentate de ea nu susţin deloc ceea ce s-a afirmat aici, ci contrariul, adică susţin moţiunea noastră. Au fost manipulate deliberat nume de istorici şi texte de istorie. Mai departe, a fost citat şi David Prodan. Vă semnalez că s-a dat un citat foarte general. în "Transilvania şi iar Transilvania", Prodan este, însă, pe poziţia moţiunii noastre, şi nu pe poziţia unui idealism politic şi a unei utopii, pe care am auzit-o aici în două cuvântări, pe care dumneavoastră le consideraţi fundamentale.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă mulţumesc.

Domnul Mihai Ungheanu: Al treilea autor... Un moment! Atât mai am, o frază... Al treilea autor care a fost citat aici şi care a fost senator P.S.D., este domnul Liviu Maior. Domnul Liviu Maior are o monografie fundamentală: "Românii şi ungurii, 1848-1849", în care şi el susţine aceleaşi lucruri ca şi moţiunea! Noi n-am vrut să facem caz de istorie, nu ne-am refugiat în istorie, noi am vorbit însă despre problema actuală, în termeni actuali. Răspunsurile care s-au dat au fugit de fondul problemei şi au colindat prin istorie, pe unde au vrut. Într-adevăr, ca în anii '50. Sunt răspunsuri inactuale, ca fond şi ca poziţie, iar aceşti istorici pomeniţi au fost manipulaţi, pentru că susţin ideile în sens invers faţă de vorbitorii P.S.D.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă mulţumesc, domnule senator.

Domnul Mihai Ungheanu: Da, domnule preşedinte, istoricii uitaţi nu susţin afirmaţiile făcute aici de P.S.D. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă rog. Eu speram că găsiţi măcar un istoric pe partea cealaltă, dar n-am nici o şansă cu dumneavoastră. (Discuţii în sală.) Are cuvântul domnul senator Adrian Păunescu.

Domnul Adrian Păunescu: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor colegi, Trăiesc, probabil, cea mai tristă zi, cea mai umilitoare, cea mai joasă. De la acel microfon şi de la acesta am fost mereu împotriva acestei reamplasări, sunt împotriva ei şi azi, voi fi împotrivă şi mâine. Nu sunt de acord, însă, cu incriminările globale la adresa partidului din care fac parte, pentru că, dacă aş fi de acord cu incriminările globale, n-aş mai avea ce să caut în acest partid. Nu cred că Guvernul acestui partid poate fi acuzat ca "Guvernul corupţiei", ca Guvern care s-a dovedit... - nu mai faceţi bancuri, cu bancurile acestea pierdeţi foarte mult, după părerea mea - ...că Guvernul Năstase s-a dovedit incapabil să gestioneze treburile ţării. Nu cred că "justiţia imperială austriacă era suficient de riguroasă şi obiectivă". Astea sunt lucruri pe care nu le pot crede şi nu ader la ele, aşa cum există în moţiune şi observaţii corecte, inclusiv cea privind reamplasarea propriu-zisă a statuii, cu care reamplasare eu nu sunt de acord. Preferam o conlucrare româno-maghiară în noul mileniu. Dar nu pot vota nici contra partidului din care fac parte. Constat că politica înfrânge istoria. Poate că nu eu am dreptate, situându-mă între cele două tranşei. Parcă trăiesc un coşmar, mă simt înfrânt, dar prefer să fiu înfrânt de partea a ceea ce cred eu că este adevărul istoric. Rog pe toţi cei de faţă, pe autorii moţiunii, să înţeleagă faptul că nu pot fi alături de dânşii, deşi în chestiunea moţiunii am păreri pe care le-am exprimat anterior, care coincid cu cele spuse de dânşii. Şi îi rog pe colegii mei de partid să creadă că există în poziţia mea dreptul meu la conştiinţă. Că există modificări în poziţia unor partide, a unor personalităţi, de exemplu, în poziţia preşedintelui partidului meu, Adrian Năstase, trebuie să recunoaştem şi, în ce mă priveşte, trebuie să regret această schimbare, deşi ea este - faţă de cea tranşantă de acum câţiva ani - conciliantă şi poate că o explicaţie există. Un premier e mai îngăduitor ca un lider politic din opoziţie. Dar să nu ne oprim aici. Cunoaştem un partid al cărui lider şi-a schimbat decisiv poziţia faţă de o altă minoritate, cea evreiască. E dreptul dumnealui, e dreptul partidului dumnealui. Nu acest aspect cred eu că e în discuţie, aşa că, domnilor colegi, singura soluţie, pe care o găsesc eu în dilema de conştiinţă prin care trec, este să mă abţin de la vot, cu toată părerea de rău că politica e mai urgentă şi mai pripită decât istoria.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Mulţumesc. Are cuvântul domnul ministru Răzvan Theodorescu, în finalul dezbaterii noastre.

Domnul Răzvan Theodorescu: Vreau să vă amintesc că Guvernul nostru, că ministerul al cărui titular sunt, s-a împotrivit ridicării statuii la Arad şi am dat un aviz negativ, al statuii aceleia. Singura. Şi primul-ministru, ca să liniştesc conştiinţa colegului meu, domnul Păunescu, a avut acelaşi punct de vedere. A apărut în dezbatere, în discuţii, vă rog să mă credeţi, furtunoase, nu o dată, ideea clară, fac o reconciliere, se vorbea şi înainte, dar ideea clară a poziţionării, a tematicii, ceea ce nu se făcuse până atunci. Ca să vă liniştesc, Comisia monumentelor a ales sculptura lui Bolborea, lui Florea Flămându şi a altora - că sunt mai mulţi autori -, pe care sper că o s-o vedeţi ridicată foarte curând. În momentul în care s-a pus în detalii problema Parcului reconcilierii, cu tematica monumentului privind revoluţia română, cu axul în care se aşază - şi de aceea s-au adus macarale din Ungaria, pentru că, la cererea noastră, s-a schimbat axul şi aşa mai departe, am fost de cinci ori acolo şi vă asigur că discuţiile au fost grele... (Rumoare în sală.) "..am căutat o serie întreagă de formule, am găsit această formulă şi îmi dau seama, doamnelor şi domnilor, că este o provocare, dar este o provocare bună, cred eu, pentru că altă cale nu avem. Acesta este punctul de vedere pe care Guvernul îl exprimă şi pe care îl exprimă şi cel care vă vorbeşte care, totuşi, o viaţă întreagă s-a ocupat de civilizaţia românilor din diferite perioade. Nu avem o altă cale, va fi o noutate, sunt de acord, dar admiteţi că această noutate, în 2006, în 2007, în 2008, când nu vor exista, practic, oprelişti de nici un fel, mentale şi administrative - ştiţi ce înseamnă Uniunea Europeană - problema aceasta va interesa mai mult sub aspectul monumental al parcului decât sub alte aspecte. Vreau să vă liniştesc, doamnelor şi domnilor, comunitatea a fost de acord... Din sală: Nu a fost nimeni de acord!

Domnul Răzvan Theodorescu: ...s-a pornit de la hotărârea consiliului municipal, şi ştiţi bine acest lucru. Din sală: Referendum! Referendum! (Proteste din partea Grupului parlamentar al P.R.M.)

Domnul Răzvan Theodorescu: Domnule preşedinte, Pentru a putea prezenta moţiunea, v-aş ruga, opriţi migraţia popoarelor, vă rog foarte mult!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnule ministru, vă rog eu, nu vă mai uitaţi în partea stângă. Uitaţi-vă drept înainte.

Domnul Dumitru Petru Pop (din sală): Ne face dictatori?!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Ai răbdare, domnule!

Domnul Răzvan Theodorescu: Din acest punct de vedere există, şi vă duc aminte că la un moment dat s-a vorbit mult despre această aprobare dată de către consiliul municipal. Aleşii au decis. Este oare cazul să provocăm acolo o chestie care nici nu îi mai interesează atât de mult pe arădeni? Ştiţi ce doreau arădenii... (Discuţii în sală.) ...şi au acum? Monumentul Unirii care, într-adevăr, lipsea, pentru că Aradul a pregătit Alba-Iulia. Nu mai există... în momentul în care s-a ieşit la o mică demonstraţie, arădenii - şi v-o spun cu toată responsabilitatea şi cu toate informaţiile precise, nu am fost acolo atunci - au participat prea puţini, au venit din alte părţi, aduşi. Poate vor mai veni o dată, de două ori, de trei ori, poate unii - mă iartă U.D.M.R.-ul! - unguri nebuni vor scrie ceva pe monumentul nostru, poate unii români nebuni... Din sală: Cereţi-vă scuze!

Domnul Răzvan Theodorescu: ...vor scrie ceva pe monumentul maghiar, dar, până la urmă - pentru numele lui Dumnezeu! - această chestie trebuie să se termine şi sigur se va termina. Monumentul Unirii este extrem de important, acela va fi punctul central al Aradului, iar acesta, acesta va reprezenta cele două viziuni asupra Revoluţiei de la 1848. Oare nu este acceptabil ca acolo unde există o coexistenţă veche, ca în Arad, să existe două viziuni diferite care să amintească, poate, şi unele drame?! Dar cum altfel decât într-un asemenea fel?! Şi guvernările dinainte, într-o, mă rog, găselniţă mai curând simbolică, şi guvernarea noastră, punând direct în operă această chestiune, caută o formulă şi eu cred că formula s-a găsit. Pentru că s-a vorbit de aspectul istoric, şi am vorbit şi eu despre aspectul istoric, da, a spus colegul meu Florin Rotaru, şi a spus foarte bine - a fost foarte mult bruiat şi asta va fi, dragul meu, soarta într-un Senat, nu am lucrat mult împreună în minister -, judeţele Transilvaniei, cu două excepţii, şi românii din Transilvania, la 1890, au donat pentru acel monument. Din sală: Au fost forţaţi! Ce căutau cei 13 generali acolo?!

Domnul Răzvan Theodorescu: Oare erau ei, mult mai aproape de moment, nişte trădători?! Ce căutau cei 13 generali?, s-a auzit din zona gepidică sau avarică. Ce căutau?! Au fost luaţi prizonieri după capitularea de la Şiria, ei luptând în sud, luptând în alte zone. Au fost luaţi, acolo, prizonieri de către ruşi. Bun, asta căutau... Există, v-am propus noi un monument al lui Bem? Nici un moment! Poftim?

Domnul Adrian Păunescu (din sală): Urmează!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă rog să încheiaţi.

Domnul Răzvan Theodorescu: Bun, pentru cine este pesimist şi melancolic... (Discuţii în sală.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă rog să încheiaţi.

Domnul Răzvan Theodorescu: Libertatea este libertatea lor reprezentată şi libertatea noastră românească este monumentul pe care îl pregătim. (Discuţii aprinse în sală.) Sub aspect academic, o distinsă colegă senator reproşa aspectul academic, a fost sprijinită, şi aici P.N.L.-ul şi P.D.-ul şi-au dat mâna, dar, din păcate, avem această culpă: citim! Ce să facem?! Iar domnul coleg Ungheanu, care a fost un foarte bun cărturar... Din sală: Este în continuare! (Proteste vehemente din partea Grupului parlamentar al P.R.M.)

Domnul Răzvan Theodorescu: ...îi dau trimiterea, pentru că îl interesează, da, duceţi-vă la Liviu Maior, "Istoria României", volumul VII, tomul I, Editura Enciclopedică, anul 2003, pagina 307. Vă rog, duceţi-vă acoloş.. (Proteste în sală.)

Domnul Mihai Ungheanu (aflat la masa prezidiului): E o monografie, nu-mi citiţi din ceva ce nu există, domnule!

Domnul Răzvan Theodorescu: Cum nu există?! Nu există Tratatul academic de istorie a românilor?

Domnul Mihai Ungheanu: Este altceva!

Domnul Răzvan Theodorescu: În sfârşit, vă asigur că domnul Ungheanu citea şi citea foarte bine. A renunţat. (Aplauze din partea Grupului parlamentar al U.D.M.R.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă rog să încheiaţi.

Domnul Mihai Ungheanu (aflat la biroul prezidiului): Îmi daţi drept la replică, vă rog frumos?

Domnul Răzvan Theodorescu: Vă rog insistent, tocmai în numele acestui drum în viitor, respingeţi această moţiune care face parte dintr-o istorie băşcălioasă a românilor, dar noi nu avem nevoie de ea şi ne gândim ca, în guvernarea pe care o să o avem, fără îndoială, şi după 2004, să punem în operă toate aceste lucruri împreună. (Aplauze din partea Grupurilor parlamentare ale P.S.D. şi U.D.M.R.)

Domnul Dumitru Petru Pop (din sală): Aţi distrus România! (Proteste vehemente în sală.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă rog, domnul Sergiu Nicolaescu, aveţi un minut.

Domnul Sergiu Nicolaescu: Domnule preşedinte, S-a vorbit de Arad, vreau să spun că am o listă întreagă de intelectuali din Arad care sunt împotriva statuii. E de datoria mea să spun acest lucru. Mai mult decât atât, vreau să spun că eu gândesc lucrurile mult mai pragmatic: statuia respectivă, monumentul respectiv care este compus din mai multe statui, una principală care reprezintă "Ungaria recunoscătoare" şi încă alte două în faţă, deci în fiecare pătrat sunt reprezentate, în total, şapte figuri, deci Ungaria recunoscătoare faţă de forţă, adică soldat, faţă de cei care au luptat pentru libertate şi aşa mai departe. Faţă de o astfel de statuie care reprezintă "Ungaria recunoscătoare" pe teritoriul României, eu personal sunt împotrivă. însă, într-o astfel de situaţie, ca să fiu consecvent cu mine însumi, nu îmi rămân decât două soluţii: una, ori îmi dau demisia din partidul din care fac parte, ori votez aşa cum mi-a cerut grupul meu. Nici nu se pune problema să îmi dau demisia din partidul pe care l-am înfiinţat. (Discuţii în sală.) În această situaţie, aş fi fericit, domnule ministru, ca atunci când se înfiinţează parcul respectiv, aş vrea să se înfiinţeze cu totul deodată, nu parţial, asta pe de o parte. Iar, sub nici o formă, arădenii, prin ceea ce m-au anunţat pe mine, nu ne vor ierta că acest referendum nu a avut loc. Vă mulţumesc. (Aplauze din partea Grupului parlamentar al P.R.M.)

Domnul Nicolae-Vlad Popa: Procedură, domnule preşedinte.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnule senator Popa, nu am auzit numele de Popa, vă rog să luaţi loc.

Domnul Nicolae-Vlad Popa: Procedură!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Drept la replică, domnul Mihai Ungheanu, un minut.

Domnul Nicolae-Vlad Popa (din sală): La procedură am dreptul!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Aveţi.

Domnul Mihai Ungheanu: Domnilor colegi, Dreptul meu la replică este foarte simplu: cel care a introdus aici băşcălia a fost, din păcate, reprezentantul Guvernului. Chestiunea este foarte gravă şi foarte serioasă, băşcălia a făcut-o ministrul culturii. Dânsul a citat dintr-un tratat de istorie, unde are un capitol Liviu Maior. îl înştiinţez - poate deschide totuşi cartea - că Liviu Maior are o monografie de câteva sute de pagini, "Românii şi ungurii, 1848-1849", unde lucrurile sunt foarte concret exprimate şi nu sunt pe direcţia pe care dânsul a folosit-o, luând un citat foarte general. Nu mă interesează pagina, ci monografia aceea pe care eu am citit-o, şi dumneavoastră nu. Din sală: Nu ştie să citească! (Discuţii în sală.)

Domnul Răzvan Theodorescu (aflat la masa iniţiatorilor): Evident că nu pot să vă răspund!

Domnul Mihai Ungheanu (din sală): Păi, nu aveţi cum!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnule senator Răzvan Theodorescu, aveţi un minut, drept la replică, vă rog. (Discuţii în sală.) Vă rog, procedură.

Domnul Nicolae-Vlad Popa: Deci pe procedură, domnule preşedinte, noi am anunţat cum vom vota, nu încercăm să ne ascundem, dar constat că există colegi care au declarat public că sunt siliţi, datorită unei hotărâri de partid, să îşi încalce propria conştiinţă şi, în această situaţie, având în vedere că în Constituţia României se spune clar că nu putem şi este interzis votul imperativ... Din sală: Mandatul imperativ!

Domnul Nicolae-Vlad Popa: Mandatul imperativ şi, urmare, votul respectiv, noi vă solicităm soluţia votului secret electronic. (Aplauze.) Vă rog să supuneţi la vot.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Stimate coleg, Vă rog să luaţi loc, nu vă faceţi nici un fel de probleme, o să supun la vot. Tocmai că nu aţi deschis gura deloc şi mă gândeam ce se întâmplă cu dumneavoastră. (Sala se amuză.) Vă rog să luaţi loc.

Domnul Adrian Păunescu (din sală): Procedură!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Da, tot procedură, vă ascultăm, domnule senator.

Domnul Adrian Păunescu: Domnule preşedinte, Dacă ar fi problema de curaj sau laşitate în faţa votului pe care îl avem de exprimat, eu nu am nevoie de vot ascuns, de vot secret, pentru că votez aşa cum am spus: mă abţin. Aşadar, nu pentru a ne feri am invocat această dilemă de conştiinţă, nu pentru a vota altfel. Dacă, însă, alţi colegi doresc să se voteze în modul acesta, nu cred că poate fi un impediment să-i ajutăm. Al doilea lucru pe care voiam să îl spun, tot de procedură, domnule ministru, eu acum înţeleg, nu se pun împreună toate aceste elemente ale Parcului reconcilierii? Din sală: Nu! Nu!

Domnul Adrian Păunescu: Asta e ceva foarte grav.

Domnul Răzvan Theodorescu: Vă răspund imediat.

Domnul Adrian Păunescu: Domnule ministru, Aşa s-a înţeles, că se face Parcul reconcilierii. Or, nu se poate face dintr-o realitate şi dintr-o fantasmagorie care va veni peste nu ştiu cât timp!

Domnul Dumitru Petru Pop (din sală): Noi nu avem macarale!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Se lucrează la amândouă, domnule senator.

Domnul Adrian Păunescu: Domnule ministru, măcar atâta! Să se pună deodată!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnule senator, vă rog să luaţi loc.

Domnul Dumitru Petru Pop (din sală): Noi nu avem macarale!

Domnul Răzvan Theodorescu: Sunt sigur că scoateţi "măcar-ul", pentru că "măcar-ul" schimbat cu unele consoane poate să dea altceva. Nu, este vorba despre următorul lucru, domnule coleg. În ziua de 25 se va inaugura acest parc care va avea două construcţii: construcţia aceea cu axul schimbat a Statuii lui Zala şi Arcul de Triumf, aşa cum va arăta, în mărime naturală, nu în materialele..ş, în care va fi în luna noiembrie, adică piatra şi reliefurile de bronz. Va fi imaginea, însă, a acestui... Din sală: Filmată!

Domnul Răzvan Theodorescu: Nu, este, pur şi simplu... (Discuţii, vociferări.) "..o reprezentare 1:1 a acestui monument şi vă voi spune şi de ce. Din sală: De ce atâta grabă?!

Domnul Nicolae Văcăroiu: Stimaţi colegi, vă rugăm, aţi ascultat toate... (Vocifierări, rumoare.) Din sală: E Arcul de Triumf al generalilor!

Domnul Răzvan Theodorescu: Cum să fie Arcul de Triumf al generalilor, când pe această imagine de 1:1 vor apărea toţi cei pe care i-am enumerat, eroii români? Cum? De unde? (Vociferări.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Stimaţi colegi, vă rog foarte mult, suntem în şedinţă.

Domnul Răzvan Theodorescu: Tocmai pentru a da...

Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnule ministru Theodorescu, vorbiţi numai când vă dau eu cuvântul. Nu mai aveţi cuvântul. (Vociferări, discuţii.) Stimaţi colegi, vă rog să luaţi loc! S-a solicitat vot secret electronic sau vot deschis pe listă. Supun, totuşi, la vot propunerea liderului de grup P.N.L. legat de votul secret.

Domnul Frunda György: Domnule preşedinte, procedură! Dacă un grup sau liderul unui grup cere un alt fel de vot decât votul deschis, fiecare lider al grupurilor parlamentare trebuie să-şi spună punctul de vedere. Aşa scrie regulamentul. Deci vă solicit ca fiecare grup parlamentar să-şi spună punctul de vedere şi pe urmă să se voteze.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Stimate coleg, eu sunt de acord cu dumneata. Eu voiam să spun colegilor... S-a spus un punct de vedere de către domnul senator Păunescu. Cei care şi-au luat cuvântul s-au şi exprimat cum vor vota... Nu l-am înţeles pe domnul Popa, dar asta-i altceva. Eu cred că e chiar bine să avem şi liste. Dar supun votului dumneavoastră, pentru că e o propunere a liderului de grup, deci, votul secret, cu care P.S.D.-ul este împotrivă, că am discutat la grup. Vă rog să votaţi. Dacă votaţi cu nu, înseamnă că suntem împotrivă. Vă rog să votaţi. S-a respins cu 69 de voturi împotrivă, 45 de voturi pentru şi două abţineri. Supun la vot acum moţiunea. Cine votează "da" este pentru moţiune, "nu", împotrivă. Hai, spuneţi, vă ascultăm.

Domnul Triţă Făniţă: Vreau să vă spun, apropo de conştiinţă, că şi noi ne-am hotărât să votăm împotrivă. Asta-i tot.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Foarte bine.

Domnul Nicolae-Vlad Popa: Domnule preşedinte, procedură. înainte de asta...

Domnul Nicolae Văcăroiu: Votul da, pentru moţiune...

Domnul Nicolae-Vlad Popa: Domnule preşedinte, mai am o cerere de procedură. În situaţia în care s-a respins acest vot secret, cer vot nominal, pentru ca să avem responsabilitatea votului fiecăruia.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă rog frumos...

Domnul Nicolae-Vlad Popa: Am cerut, domnule preşedinte, vot nominal. Supuneţi la vot. (Discuţii, vociferări.)

Domnul Nicolae Văcăroiu: Stimaţi colegi, supun la vot votul nominal. Votăm nu, P.S.D-ul. Eu reprezint grupul. Vă rog să votaţi. Cu 68 de voturi împotrivă, 45 de voturi pentru şi două abţineri, moţiunea a căzut. Supun la vot moţiunea. Vă rog să votaţi. Cine votează "da" este pentru, "nu", împotrivă. Vă rog să votaţi. Cu 70 de voturi împotrivă, 46 de voturi pentru şi două abţineri, moţiunea a fost votată. Din sală: Solicităm listă, domnule preşedinte.

Domnul Nicolae Văcăroiu: Stimaţi colegi, este ora 19,10. întrebările şi interpelările vor fi săptămâna viitoare. Încheiem şedinţa noastră de astăzi. Vă mulţumesc.

Şedinţa s-a încheiat la ora 19,10.