Şedinţa Senatului din 7 noiembrie 2005

	1.	Declaraţii politice prezentate de doamnele şi domnii senatori:

	Şedinţa începe la ora 15,30. Lucrările sunt conduse de domnul senator Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului, asistat de doamna senator Paula Ivănescu şi domnul senator Mihai Ungheanu, secretari ai Senatului.
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă rog să vă ocupaţi locurile. Vă propun să începem declaraţiile politice, urmând ca, după aceea, să aprobăm ordinea de zi şi programul de lucru pentru această săptămână.
	Invit la microfon, din partea Grupului parlamentar al Alianţei Dreptate şi Adevăr PNL-PD, pe domnul senator Puiu Haşotti.
	Domnul Puiu Haşotti: Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor senatori, Nici obligaţiile ce decurg din calitatea noastră de membri ai Camerei superioare a Parlamentului şi nici vâltoarea disputelor noastre politice, care, de multe ori, sunt aprinse şi prea puţin productive, nu pot şi nici nu trebuie să ne facă să uităm de momentele înălţătoare şi pilduitoare ale istoriei noastre naţionale sau de marile personalităţi care, într-un fel sau altul, şi-au pus pecetea inconfundabilă asupra ei. Sunteţi, desigur, de acord cu mine că între aceste personalităţi de primă mărime şi demne de întreaga noastră recunoştinţă se numără şi Majestatea sa Regele Mihai I al României care, pe 25 octombrie, şi-a sărbătorit a 84-a aniversare, iar, mâine, în buna şi frumoasa noastră tradiţie creştinească, va fi omagiat de ziua onomastică. Este dublul şi fericitul prilej pentru care, în numele Grupului parlamentar senatorial PNL-PD, dar trag nădejde că în numele tuturor colegilor senatori, reprezentanţi ai celorlalte partide parlamentare, îl asigurăm pe Majestatea sa de profundul nostru respect pentru tot ceea ce a înfăptuit în împrejurări dintre cele mai vitrege şi pentru tot ce reprezintă în istoria neamului românesc, urându-i sănătate şi viaţă lungă. La mulţi ani, Maiestate ! (aplauze)
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Mulţumesc.
	Invit, stimaţi colegi, la microfon pe domnul senator Aurel Ardelean, din partea Grupului parlamentar PRM.
	Domnul Aurel Ardelean: Mulţumesc, domnule preşedinte. Doamnelor şi domnilor senatori, declaraţia politică pe care doresc să o susţin astăzi, în faţa dumneavoastră, se referă la starea actuală a învăţământului românesc. Asistăm la un moment de cumpănă din viaţa învăţământului românesc. Apăsaţi de nevoi, peste 90% din dascăli au decis că nu pot să-şi amelioreze situaţia decât prin declanşarea grevei generale. Este trist că aceşti oameni de cultură, cei care modelează viitorul copiilor noştri, recurg la această formă disperată de protest. Conflictul dintre patronat şi sindicat a putut fi simţit chiar de la începutul anului şcolar şi universitar. În această situaţie, s-au organizat mitinguri, urmate de pichetări şi greve de avertisment. Toate acestea pentru ca Guvernul, dar şi reprezentanţii lor aleşi în Parlamentul României, să conştientizeze că dascălii nu mai sunt dispuşi să accepte un buget mai mic de 5% din produsul intern brut. Chiar ministrul educaţiei, Mircea Miclea, a demonstrat că fără 6% din PIB, în învăţământ nu se va putea face reformă. Programele, necesar a fi implementate în perioada următoare, vor avea serios de suferit dacă nu se asigură o finanţare corespunzătoare. Anul 2005 are o importanţă deosebită şi prin demararea efectivă a prevederilor procesului de la Bologna, care aduc schimbări de structură esenţială în învăţământul universitar. "Vă asigur că niciodată educaţia nu va mai fi cenuşăreasa bugetelor de stat. Vă asigur că veţi găsi în mine un susţinător al educaţiei şi învăţământului", spunea, în campania electorală, preşedintele Traian Băsescu, într-o scrisoare personalizată. Nimic, din păcate, din programul de guvernare al Alianţei D.A. nu s-a respectat în domeniul învăţământului, iar, azi, în şcoli şi universităţi, în loc de cursuri, cadrele didactice fac grevă. Comisia constituită de premier pentru negociere cu sindicatele din învăţământ are, în aceste condiţii, o misiune foarte dificilă, fiind şanse de prelungire a grevei generale. Doamnelor şi domnilor, la nivelul judeţului Arad, există peste 6000 de membri de sindicat ai învăţământului, iar aderarea la greva generală s-a făcut de marea majoritate a salariaţilor din învăţământ. Sindicaliştii doresc o creştere graduală a bugetului învăţământului. Pentru anul 2005, ei solicită un procent de 5% din PIB, pentru anul 2006, cer între 5,3 şi 6% din PIB, iar, în anul 2007, ei doresc 7% din PIB. Eu sunt cu totul de acord cu aceste procente. De altfel, am susţinut acest lucru cu mult timp înaintea apariţiei acestor proteste. Din 2007, şcolile din România vor fi în concurenţă directă cu şcolile şi universităţile din Europa şi cu un buget subfinanţat destinul nostru este sumbru. Revendicările cadrelor didactice nu sunt, însă, doamnelor şi domnilor, de natură salarială, cum fals a fost interpretat de unii. Dascălii doresc şi reabilitarea şcolilor, modernizarea bazei materiale, introducerea de apă curentă şi grupuri sanitare în şcolile din mediul rural, menţinerea titularizării în învăţământ, precum şi tichete de masă. Am ajuns în situaţia în care părinţii refuză să-şi trimită copiii la şcoală pentru că pot răci din lipsa căldurii în sălile de curs, pot contacta diferite boli, unele grave, cum este hepatita. Acest lucru din pricina dotărilor precare cu utilităţi minime. Să nu mai vorbesc despre dotarea cu aparatură de calcul sau birotică, mai ales în mediul rural. Stimaţi colegi, remuneraţia unui dascăl este foarte mică. Cu aceste salarii nu se poate trăi decent în România. Nivelul salariului în învăţământul preuniversitar nu are, ca şi în cel universitar, darul de a motiva cadrele didactice. Un profesor debutant în învăţământ primeşte un salariu brut de 5,4 milioane lei, în timp ce un învăţător începător primeşte un câştig de aproximativ 4 milioane lei. Un preparator cu o vechime de până la 3 ani are un salariu de 5,828 milioane, iar un conferenţiar, cu o vechime între 15 şi 20 ani, 13,878 milioane. Aceste salarii nu pot să asigure o viaţă decentă cadrelor didactice. În altă ordine de idei, în urma discuţiilor cu reprezentanţii sindicatelor din învăţământul arădean, am primit o adresă din partea Sindicatului democratic din învăţământ Arad prin care mi se solicită sprijinul pentru obţinerea fondurilor necesare pentru plata diferenţelor salariale rezultate în urma aplicării corecte a sporurilor, în conformitate cu prevederile Legii nr.128/1997 - statutul personalului didactic şi a contractului colectiv de muncă unic, la nivel de ramură învăţământ. Reprezentanţii sindicatelor mi-au transmis faptul că dreptul de a aplica prevederile legale, în mod corect, de calcul al salariilor a fost obţinut printr-o decizie civilă a Curţii de Apel din Timişoara, decizie care este definitivă, irevocabilă şi executorie. Suma necesară punerii în execuţie este de aproximativ 28 miliarde lei vechi, sumă care nu a fost prevăzută în bugetul acordat judeţului Arad în anul 2006. Stimaţi colegi, nu pot să nu menţionez acest caz care, la Arad, nemulţumeşte dascălii. Aici nu este vorba de negocieri de salariu sau de grevă, ci de respectarea unei decizii judecătoreşti. În calitate de reprezentant şi al dascălilor arădeni în Senatul României, solicit acordarea acestor sume câştigate în justiţie de către sindicalişti. Legile ţării şi deciziile instanţelor noastre de judecată trebuie respectate, indiferent de cine este vorba. În caz contrar, autoritatea acestor instituţii este profund subminată. Vă mulţumesc.
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Mulţumesc foarte mult.
	Invit la microfon pe domnul senator Dan Mircea Popescu, din partea Grupului parlamentar al Partidului Social-Democrat. Urmează domnul senator Terinte Radu, din partea Grupului parlamentar al Partidului Conservator. Domnule senator, aveţi cuvântul.
	Domnul Dan Mircea Popescu: Domnule preşedinte, Stimaţi colegi, Partidul Social-Democrat urmăreşte cu atenţie multiplicarea acţiunilor de protest din aceste zile, ale diferitelor categorii sociale şi profesionale din ţară, fie că este vorba de lucrători ai metroului bucureştean, de cadrele didactice şi salariaţii din învăţământ, de minerii aparţinând REMIN Baia Mare, de funcţionarii publici din administraţia centrală şi locală, de muncitorii din industria braşoveană, de salariaţii din domeniul sănătăţii sau din alte sectoare de activitate. Aceste mişcări revendicative nu sunt întâmplătoare. Ele vorbesc despre degradarea accentuată a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale salariaţilor din România. Ele confirmă, practic, falimentul politicilor economice, fiscale şi sociale ale actualei puteri de dreapta din ţară, denunţând nu numai intenţiile declarate, dar şi acţiunile efective de diminuare a drepturilor economice şi sociale, câştigate pe parcursul ultimilor ani, în cazul guvernării social-democrate. Există, astăzi, stimaţi colegi, o criză care cuprinde toate domeniile muncii şi pieţei muncii de la noi, cu atât mai mult cu cât România este condusă de forţe de dreapta care, încă de la instalare, au afirmat răspicat, prin vocea premierului Tăriceanu, că, în relaţia dintre muncă şi capital, pentru ei capitalul reprezintă esenţialul. Înţelegem cu toţii, acum, mai bine, ce înseamnă acest lucru: nesiguranţa locurilor de muncă, cu alte cuvinte precaritatea ocupării forţei de muncă din România, îngheţarea salariilor şi renunţarea la mecanismele de indexare automată a acestora, încercări de eliminare a contractelor de muncă la nivel de ramură şi chiar la contractul colectiv de muncă, la nivel naţional, lipsa dialogului social prin golirea de conţinut a Consiliului Economic şi Social, renunţarea la funcţia redistributivă a impozitelor şi taxelor prin promovarea cotei unice de 16%, scăderea semnificativă a importanţei structurilor sindicale din România şi modificarea în consecinţă a Codului Muncii. Cerinţa flexibilizării pieţei forţei de muncă, cerinţă exprimată cu fermitate de forţele de dreapta din ţară, sub pretextul necesităţii creşterii eficienţei economiei româneşti, ascunde, practic, renunţarea la drepturile câştigate, având ca efect precarizarea statutului salariatului român. Subocuparea, şomajul, dezangajarea statului, dereglementarea, polarizarea societăţii prin polarizarea veniturilor, denunţarea restricţiilor juridice care stau la baza contractelor de muncă, a modalităţilor de concediere - şi mă refer, aici, la termenul de preaviz, la cuantumul indemnizaţiilor compensatorii, la eliminarea vechimii în muncă, dar şi recurgerea masivă la contractele de muncă cu timp parţial sau cu durată determinată - toate acestea, stimaţi colegi, au generat şi alimentat situaţia de criză existentă în acest moment în România. Partidul Social-Democrat, ca partid de stânga din această ţară, înţelege să se facă purtătorul de cuvânt, în Parlamentul României, al revendicărilor raţionale ale salariaţilor din diferitele sectoare de activitate şi cu ocazia dezbaterilor cu privire la Legea bugetului de stat pe anul 2006. Considerăm că toate aceste revendicări, exprimate cu fermitate, în ultimele zile, de către centralele sindicale, de către salariaţii ieşiţi în stradă, trebuie privite cu maximă responsabilitate şi înţelegere de către putere, căci ele reprezintă nevoi acute ale acestor categorii sociale ce îşi revendică astfel drepturile, ce doresc condiţii de muncă şi viaţă decente, pe măsura promisiunilor şi angajamentelor asumate de către forţele de dreapta în campania electorală din toamna trecută. Soluţia o reprezintă, în viziunea Partidului Social-Democrat, retragerea de către Guvern a proiectului de buget pentru anul 2006 şi fundamentarea lui în funcţie de priorităţile asumate şi de realităţile din ţară. Cerem Guvernului să adopte rapid măsurile necesare pentru a pune capăt instabilităţii politice şi sociale din ţară, astfel încât aderarea la Uniunea Europeană, din ianuarie 2007, să nu fie periclitată. Vă mulţumesc pentru atenţie! (aplauze)
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Invit la microfon pe domnul senator Terinte Radu, din partea Grupului parlamentar al Partidului Conservator. Urmează domnul senator Szabo Karoly Ferenc, din partea Grupului parlamentar al U.D.M.R.
	Domnul Radu Terinte: Domnule preşedinte, onorat Senat. Declaraţia mea politică se referă la Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Manifestarea liberă a personalităţii umane, prin exercitarea deplină a drepturilor şi libertăţilor omului, este una din valorile fundamentale ce stau la baza doctrinei Partidului Conservator. În acest context intră şi libertatea oricărei persoane de a-şi manifesta credinţa religioasă în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor, precum şi libertatea de a-şi schimba credinţa religioasă. Partidul Conservator susţine, fără rezerve, adoptarea Legii privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, aflat acum în dezbaterea Parlamentului. România, în prezent, se găseşte într-o situaţie de vid legislativ în domeniul cultelor, regimul general al cultelor fiind, teoretic, reglementat încă de pe vremea Decretului nr.177 din 1948, ale cărui dispoziţii sunt, la ora actuală, căzute în desuetudine şi inaplicabile. Proiectul prezent, aşteptat de mai bine de 15 ani, elaborat prin dialog cu reprezentanţii cultelor şi însuşit de Guvern, a fost semnat la 31 mai anul curent de către 16 din cele 18 culte recunoscute în România, realizându-se astfel oportunitatea necesară dezbaterii lui în Parlament. Proiectul de lege iniţiat de Guvern vine să realizeze cadrul legislativ necesar regimului general al cultelor. Este respectată tradiţia românească în ceea ce priveşte regimul cultelor, armonizată cu situaţia cvasi-generală din statele Uniunii Europene în domeniul modului de tratament din partea statului faţă de organizaţiile religioase. Proiectul de lege stabileşte principiile ce definesc libertatea religioasă, modul de organizare al cultelor, relaţiile dintre stat şi culte, problemele legate de personalul şi patrimoniul cultelor, cât şi modul de funcţionare a învăţământului religios. În ceea ce priveşte dobândirea calităţii de cult, obligaţia ca numărul de membri, cetăţeni români cu domiciliul în România, să fie de cel puţin 0,1% din populaţia României, nu înseamnă restricţionarea libertăţii religioase sau a dreptului de asociere, ci doar o limită până unde funcţionează sprijinul direct al statului. Prin lege, statul român recunoaşte rolul major al Bisericii Ortodoxe Române, dar şi al cultelor recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti. În această problemă de mare importanţă, Partidul Conservator nu numai că susţine proiectul de lege, dar solicită sprijin din partea tuturor grupurilor parlamentare, indiferent de culoarea politică, pentru adoptarea în Senat şi în Camera Deputaţilor a Legii privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Vă mulţumesc. (aplauze)
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Invit la microfon pe domnul senator Szabo Karoly Ferenc, din partea Grupului parlamentar al U.D.M.R. Urmează domnul senator Ioan Talpeş, din partea Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat.
	Domnul Szabo Karoly Ferenc: Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor senatori. Desigur, la declaraţii politice, cel puţin înainte vreme, era o mai mare afluenţă de public, dar în speranţa că măcar stenograma va imortaliza cele câteva propoziţii pe care intenţionez să le spun de la acest microfon şi în speranţa că se vor găsi unele urechi avizate ca să le audă, îndrăznesc să vă reţin atenţia cu un subiect care se înscrie pe linia a ceea ce se numeşte generic "Scandalul telefonului dintre primul-ministru şi procurorul general". Foarte mult s-a scris şi s-a vorbit despre acest subiect, încercându-se să se abordeze conţinutul acelei ipotetice convorbiri. Dar, în mod ciudat pentru mine şi, totodată, semnificativ - aş spune - nu s-a abordat aspectul legal al chestiunii. Cu alte cuvinte, faptul că s-a interceptat, în mod ilegal, o comunicaţie între două persoane - persoane, nimic altceva - şi că, mă rog, s-a dat publicităţii, faptul că s-a făcut această interceptare. Pe marginea aceasta - nu-i aşa - a rezultat o manipulare extrem de intensă a opiniei publice şi acest lucru continuă încă să facă furori. Îmi permit să mă apropii puţin de această chestiune, să o abordez dintr-un alt punct de vedere. Să vedem câte mijloace de comunicare ar fi putut să aibă primul-ministru şi procurorul general pentru a-şi spune bună ziua,pentru a vorbi, pentru a face o bârfă, pentru a comunica, în general, sau pentru a comunica informaţii din sfera securităţii naţionale, printre altele. Există - nu-i aşa - telefonul TO, acela care este deservit de operatorii manuali ai Serviciului de Telecomunicaţii Speciale. Acela este absolut protejat. Absolut protejat. Există telefonul scurt, care funcţionează în Bucureşti şi este foarte interesant, dacă aveţi curiozitatea să vedeţi câţi abonaţi are şi ce fel de abonaţi, reprezentanţii puterii judecătoreşti, toate tribunalele sunt conectate şi toate ministerele, inclusiv Biserica Ortodoxă Română, băncile. Păi, cum anume? Nu se utilizează aceste telefoane sau utilizarea lor este o imixtiune a unei puteri în treburile alteia? Nu cred. O întrebare, dacă acest lucru e bine să fie aşa: ele sunt, acolo, de pe vremurile bune, de dinainte de 1989, şi acest operator este tot Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, care asigură - nu-i aşa - protecţia lui 100%. Apoi, mai există Romtelecom sau telefonul cu fir, care tot aşa putea să fie utilizat şi care are gradul de protecţie pe care îl are, dar legea stabileşte că este infracţiune imixtiunea, tamping-ul, adică înregistrarea sau conectarea la el. Şi, apoi, mai există o sumedenie de operatori mobili care sunt extrem de fragili, aşa cum sunt comunicaţiile în lumea deschisă. Nu s-a vorbit deloc despre care telefon s-ar fi utilizat în celebra intervenţie a primului-ministru în chestiunea unui reţinut sau într-un caz care e pe cale de a deveni caz. Nu s-a menţionat. Nici dânşii şi nici alţii nu menţionează acest lucru, pentru că ar fi absolut semnificativ acest lucru. Nemaivorbind de faptul că s-ar fi putut să se întâlnească, pe parcursul lunilor care au trecut de la acel incident, la o ocazie obişnuită în care puteau să nu folosească un telefon, în care puteau să comunice fără să fi putut fi interceptată această comunicare. Iată, aşadar, onoraţi colegi, nişte întrebări care se cer a căpăta răspunsuri, pentru că răspunsul la ele ar duce de îndată la identitatea prezumată, dar extrem de prognozabilă a celor care au comis această faptă şi ar duce, totodată, mai aproape de scopul pentru care acest lucru a fost făcut. Menţionez că este vorba de o încălcare gravă a legii şi procurorul general asta ar fi trebuit să iniţieze şi îi pun întrebarea: oare a declanşat din oficiu urmărirea penală împotriva unui autor care trebuie identificat, în sfârşit, şi care a constat în fapta de a intercepta ilegal o convorbire, o aşa-zisă convorbire telefonică. Mă abţin să merg mai departe, onoraţi colegi! Vă mulţumesc pentru atenţie! (aplauze)
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă mulţumesc.
	Are cuvântul domnul senator Ioan Talpeş, din partea Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat. Urmează domnul senator Ionel Popescu, din partea Grupului parlamentar Dreptate şi Adevăr PNL-PD.
	Domnul Ioan Talpeş: Domnule preşedinte, stimate doamne şi stimaţi domni. Mă adresez dumneavoastră şi în acest cadru, pentru că, de 15 ani, un subiect revine cu insistenţă pe agenda publică şi, de fiecare dată, este tratat ca şi cum discuţiile anterioare nu au avut loc. Este vorba de bugetul de stat care, de fiecare dată, a fost, este şi va rămâne încă de austeritate. Dacă pentru majoritatea celor care ascultă discuţiile noastre sau ale predecesorilor noştri acestea nu au reprezentat sau nu reprezintă decât o înşiruire de cifre şi procente, alcătuirea bugetului de stat este, în primul rând, o reflectare a priorităţilor pe care le are, la un moment dat, Guvernul. Din declaraţiile politice pe care le-am ascultat cu toţii în ultimele luni, am putut deduce că cea mai importantă prioritate în acest moment este combaterea corupţiei. Acest demers este prezentat şi susţinem - cred eu - cu toţii acest punct de vedere, ca singura cale prin care România poate deveni ceea ce sperăm cu toţii că merită. În acelaşi timp, aflăm că bugetul este prejudiciat de cei care nu-şi plătesc taxele şi impozitele la zi, că astfel ajungem să nu avem bani suficienţi pentru sănătate, educaţie şi cultură, apărare şi ordine publică, că principala cauză a acestor lipsuri din bugetul de stat este chiar corupţia la nivel înalt. În acest context, nu putem să nu ne şi să nu întrebăm: cine şi în temeiul cărui drept a putut să-şi permită ca banii colectaţi prin accize, de la cei mulţi pentru susţinerea nevoilor sociale ale unei populaţii sărăcite dincolo de limita răbdării, să fie însuşite de cei care îi colectau. Poate să fie un furt mai direct, o escrocherie mai mare? Este adevărat, ne aflăm, acum, la dezbaterea bugetului şi, în faţa unor situaţii în care mari întreprinderi de stat nu şi-au plătit în totalitate impozitele. Pe bună dreptate, sunt mulţi mari consumatori de la buget, totuşi, nu pot să nu vă declar: este o mare diferenţă între cei care nu-şi plătesc impozitele şi cei care fură din impozitele plătite de noi către stat. Vom continua să ne facem că nu ştim? Pentru oricine în lumea aceasta, în care ne străduim să ne câştigăm un loc onorabil, este de neconceput şi de neînţeles cum banii care trebuie să constituie contribuţia la fonduri speciale sociale au putut să fie sustraşi şi însuşiţi prin încălcarea celor mai elementare îndatoriri. Nu este vorba doar de neplata impozitelor directe sau a TVA, fapt incredibil, total aberant, încadrat la capitolul actelor criminale în cazuistica internaţională, există firme care au refuzat să transfere la buget sume de sute de milioane de euro încasaţi din accize. S-ar putea să fie nevoie să închidem şi spitale, şi şcoli, şi stadioane, pentru a învăţa ce înseamnă disciplina financiară şi că un stat nu poate împărţi decât ceea ce primeşte de la contribuabili. Ce le vom spune contribuabililor când îşi vor da seama că s-a acceptat să fie furaţi şi înşelaţi la drumul mare? Şi nu este doar o figură de stil sintagma drumul mare. Analizând modul în care a fost conceput bugetul României pentru anul viitor, nu pot să nu constat că au fost diminuate alocările exact pentru acele instituţii şi pentru acele persoane care ar trebui să fie puternic implicate în lupta pentru combaterea corupţiei. Mă refer, explicit, la magistraţi, poliţişti şi ofiţeri ai serviciilor secrete. Dacă aceste persoane şi instituţii nu vor fi tratate, în această perioadă, cu toată atenţia şi responsabilitatea, lupta împotriva corupţiei va rămâne doar la stadiul de discurs public, care, odată la patru ani, poate aduce voturi. Fără aceste persoane lupta împotriva corupţiei este aproape imposibilă şi, în continuare pentru mulţi ani, ne vom plânge că avem bugete de austeritate şi vom vitregi bugetele educaţiei, sănătăţii şi culturii, nu ca urmare a netransferării unor sume nesemnificative din bugetele şi aşa derizorii ale instituţiilor însărcinate să combată corupţia, ci ca urmare a faptului că această boală îşi va dezvolta tentaculele şi mai mult, dacă nu vor fi susţinute, real, instrumentele ce o contracarează. Să facem un mic calcul, în încheiere, un procent din PIB reprezintă suma de 32.500 miliarde lei vechi. Adunate toate economiile făcute pe seama bugetelor Parlamentului, Serviciilor de informaţii se ridică la suma de 1800 miliarde lei vechi, ce reprezintă 0,055% din PIB. Să nu mai vorbim de ponderea celor 300 miliarde lei ce urmează să fie tăiate din bugetul Parlamentului. Să fie aceasta soluţia cu care ne propunem să combatem eficient corupţia şi să realizăm modernizarea grabnică a învăţământului ?! În final, nu pot să nu mă adresez cadrelor didactice din judeţul Caraş-Severin. Vă amintesc întâlnirile pe care le-am avut, în campania electorală, la Reşiţa şi Caransebeş. Eraţi convinşi că Alianţa D.A., promovând o nouă filozofie a bugetului, vă va asigura un procent de 6% pentru anul 2006. V-am informat în detaliu că erau promisiuni mincinoase. Nu m-aţi crezut, decât puţini dintre dumneavoastră. Vă asigur şi acum: nimeni nu vă va putea aloca 6% din PIB, pentru 2006, indiferent ce documente mincinoase au semnat. Gândiţi-vă însă, acum cred că ştiţi cum pot şi trebuie trataţi mincinoşii. Nu trebuie, însă, să sufere elevii. Vă mulţumesc pentru atenţie. (aplauze)
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă mulţumesc.
	Invit pe domnul senator Ionel Popescu, din partea Grupului parlamentar Dreptate şi Adevăr PNL-PD, după care urmează domnul senator Ioan Chelaru. Domnule senator, aveţi cuvântul.
	Domnul Ionel Popescu: Mulţumesc, domnule preşedinte. "România în perioada post-FMI." Devenise evident că România va rupe Acordul cu Fondul Monetar Internaţional. Întrebările care se pun, tot mai des, referitor la această temă sunt de genul: ce se va întâmpla rău, dacă nu vom mai avea un Acord cu FMI-ul, se prăbuşeşte România ?! Nici vorbă. Nu vor mai veni investitorii ?! Nu cred că va fugi nici unul. Ne putem dispensa de banii care soseau de la FMI ?! De mult timp nu mai aveam nevoie de aceşti bani. Ce mare tragedie va fi, dacă România va avea un buget cu un deficit mai mare ?! Nu este nici o tragedie, doar că, având un deficit mai mare, şi inflaţia va fi, probabil, puţin mai mare decât cea prognozată, adică, în loc de 5,5% (cât este ţinta stabilită acum, pentru 2006), vom avea, să zicem, 6,4%. Ne omoară o astfel de inflaţie ?! Am trăit noi şi cu o inflaţie de 300%, cum să ne mai speriem de cifre aşa mici. Şi, în aceste condiţii, ce ne mai sperie ?! Economia funcţionează, cum spunea cineva, şi în perioade de război, aşa că temeri că inflaţia va fi mai sus cu un punct procentual sau ceva pe acolo, par ridicole. De fapt, pierderile pe care le vom contabiliza sau cele pe care deja le-am avut, se decontează într-o altă monedă, o monedă numită: timp. Am putut noi trăi cu cele mai ridicate rate de inflaţie din Europa?! Am putut. Am stat noi liniştiţi, ani de zile, uitându-ne cum întreprinderile de stat nerestructurate, ne mâncau din avuţia naţională ?! Am stat. Şi ce ni s-a întâmplat ?! Nu am devenit membri ai Uniunii Europene în 2004, o dată cu celelalte state din fostul bloc comunist, ci trebuie să mai aşteptăm o tură, până în 2007 sau - Doamne fereşte! - 2008. Adică, ceea ce nu am făcut, până în 2004, ne-a costa o întârziere de 3 sau 4 ani. S-a prăbuşit lumea ?! Nu s-a prăbuşit. Moneda numită timp este un instrument de plată etern. La fel se poate întâmpla şi acum, chiar dacă acum lucrăm cu altfel de cifre, mai mici, facem acorduri mult mai fine. Vom ajunge cu inflaţia sub 3%, standardele europene, nu în 2007, ci, să zicem, în 2009. Este vreo tragedie ?! Nu este. Dar vom trece la moneda euro, nu în 2012, probabil, ca şi celelalte ţări, ci, să zicem, în 2015. Cu ce am plătit că am luat totul mai lejer ?! Cu aceeaşi monedă - timp. Felul cum se întocmeşte bugetul de stat este, până la urmă, o filozofie de viaţă. Vrem să cheltuim cu mult mai mult decât producem?! Vrem să păstrăm un sistem în care 5.000.000 de oameni contribuie şi 22.000.000 beneficiază ?! Vrem să încasăm salarii mai mari decât ni se pot plăti ?! Să nu ne imaginăm că, pentru toate acestea, nu există o notă de plată. Nu păcălim pe nimeni, eventual, pe noi înşine. Că vom mai avea pe cap FMI-ul sau că nu va mai fi nimeni care să ne tragă de mânecă, datele problemei nu se schimbă fundamental. Economia reacţionează la fel şi dacă vine echipa de experţi de la FMI şi dacă îi vom urca în avion şi le spunem să mai treacă pe aici doar în vacanţă. După aceea, însă, nu vom mai putea da vina pe nimeni, pentru greşelile noastre, poate doar pe destin. Mulţumesc. (aplauze)
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Mulţumesc.
	Invit la microfon pe domnul senator Ioan Chelaru, se pregăteşte doamna senator Verginia Vedinaş. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Ioan Chelaru: Domnule preşedinte, Stimaţi colegi, "Dogma independenţei justiţiei şi controlul guvernamental şi prezidenţial", se numeşte declaraţia politică de astăzi. Am lecturat cu atenţie Legea nr. 303/2004, aşa cum a fost ea modificată prin Legea nr. 247/2005 şi, la art. 2 pct. 3, se afirmă în expresie: "Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali". Cu aceeaşi atenţie am lecturat raportul de ţară şi reacţiile discursive ale guvernanţilor, de după prezentarea raportului. Am trăit consternarea de a constata nepotriviri îngrijorătoare şi grave. Mie mi se pare că Europa vrea să îşi impună opiniile şi o face la modul cel mai firesc, fără să ţină neapărat să aibă dreptate sau să dea explicaţii. Europa vrea să fie convinsă de către noi înşine că, în problema justiţiei, reforma nu este o himeră, că legalitatea este respectată. Reforma justiţiei şi succesul luptei împotriva corupţiei sunt două din punctele pe care continentul vrea să le ştie rezolvate, la noi. Ne dorim cu toţii să accedem la ceea ce, de fapt, ni se cuvine. Dar nu putem admite ca, pentru atingerea scopului, să fie suprimate toate demersurile fireşti în actul de justiţie. Nu se poate impune acţiunea directă a puterii, ca procedeu de urgentare a reformei. De la înălţimea scaunului prezidenţial sau ministerial, nu se poate dicta: "condamnaţi şi nu repuneţi în libertate, grăbiţi judecarea infractorilor, fiţi severi cu persoanele corupte şi pronunţaţi sancţiuni exemplare etc.", fără să ne punem serios întrebarea dacă nu cumva, în modul acesta, reforma poate însemna regres la formele judiciare barbare în care coerciţia este justificată de dreptul forţei ca ultima ratio. Doamna ministru nu poate folosi nici un mijloc de constrângere, fără să păcătuiască împotriva libertăţii, raţiunii şi imparţialităţii judecătorilor. Dacă procedează astfel, atunci ea foloseşte forţa politică drept ultima ratio. Justiţia nu este justiţie politică, iar forţa se justifică doar în perioadele de conflict istoric sau social. Noi nu suntem în atare situaţie. Justiţia nu este în conflict cu infractorii, România nu este în conflict cu Europa, statul nu este în conflict cu societatea civilă. Doamna ministru trebuie să ştie că nu se pot da nici măcar indicaţii judecătorilor, fără ca aceştia să nu se simtă stingheriţi sau insultaţi. Acest procedeu contrazice, în ultimă instanţă, normele civilizaţiei şi democraţiei. În sintaxa convieţuirii sociale de tip democratic, fiecare individ trebuie să poată conta pe celălalt. Infractorul trebuie să poată spera la un proces corect şi imparţial, după normele judecăţii şi regulile procesuale. El are dreptul să i se recunoască beneficiul prezumţiei de nevinovăţie, cu toate consecinţele ce decurg, până la condamnarea definitivă, altfel se încalcă legalitatea însăşi. Nu se poate ca puterea să impună procurorului sau judecătorului propunerea arestării, să aresteze sau să condamne, nici să impună celeritatea, cu orice preţ, fără ca, de fapt, să nu contrazică însăşi dogma legalităţii şi independenţei justiţiei. Aceasta este democraţia. Trebuie să stăm cu toţii sub lege. Garanţii legii sunt numai judecătorii, infractorii stau cu noi la masă până la condamnarea definitivă, tolerăm minorităţile de orice fel, puterea trebuie să conducă cu opoziţia. Sunt obligatoriile dogme paradoxale ale democraţiei. Orice rabat de la dogme naşte suspiciunea abuzului politic. Am vrut să semnalez acest aspect, pentru că eu am urcat în Parlamentul României direct din sala de tribunal. Cunosc bine volumul de lucru, modul de lucru şi capacitatea judecătorilor şi procurorilor din toate structurile ierarhiei judecătoreşti. Luaţi în parte, individ cu individ, oamenii aceştia sunt eroi ai rezistenţei psihice. Instrumentează zeci de dosare şi judecă zeci, pe parcursul unui an, cele mai multe sunt cauze complexe, cu apărări şi excepţii, cu ditirambi de interpretare a legii, din partea apărătorilor, cu belşug de imprevizibil. Şi, totuşi, se cere imperativ celeritate şi corectitudine. Am văzut în presă că doamna ministru acuza incorectitudinea soluţiilor în proporţii diferite la tribunale şi curţile de apel. Stimaţi colegi, Aş vrea să îi amintesc doamnei ministru următorul aspect: nu există judecăţi pe calapod. Un magistrat este corect, dacă a procedat după conştiinţa şi convingerea sa. Soluţia dată este aproape întotdeauna perfectibilă şi tocmai de aceea este instituit controlul judiciar. Am mers, ca om şi ca avocat, din experienţă în experienţă, de la o instanţă, la alta. Peste tot, şi în acord cu deontologia mea profesională, am uzat de tertip, de retorică, de subterfugiu. Interesul meu nu a coincis cu al judecătorului, dar am invocat motive pertinente de amânare a judecăţii, am argumentat S-ar putea susţine că avocatul Ioan Chelaru nu vrea să intre în Europa ?! Mi se poate pretinde mie să renunţ la instrumentele care îmi stau la dispoziţie, pentru că organismele puterii vor să grăbească judecata cauzelor şi să facă poză bună în ochii continentului ?! Îmi place să cred că Europa aşteaptă să intrăm firesc, în Comunitate, cu toţii însoţiţi de sentimentul datoriei făcute şi nu mânaţi de funcţionari roşi de ambiţii şi dispuşi să îşi asume meritul integrării. Ceea ce trebuie să ne integreze pe toţi este următorul aspect: din dorinţa de a fi pe placul continentului, dacă se insistă ca magistraţii să fie prompţi şi categorici în sancţiuni, se poate genera un dublu abuz: o dată, împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi, a doua oară, împotriva independenţei şi libertăţii justiţiei. Independenţa şi libertatea justiţiei este independenţa şi libertatea fiecărui judecător şi procuror în parte. Au fost numiţi oameni competenţi pe posturi, să le dăm şansa să se comporte ca oameni integri. Reforma va merge mai uşor, dacă lucrează în spaţiu de relaxare, netensionat, degajat. Dacă sunt oameni de valoare, de ce să facem prostia de a nu crede în ei ?! Dacă un procuror propune arestarea unui personaj şi judecătorul dispune eliberarea, pentru insuficienţă de probe, înseamnă că legea permite acest lucru. Şi unul, şi celălalt sunt conformi cu actul de justiţie, nu au afinităţi sau interese contrarii. Vă rog să-mi permiteţi să lecturez din ziarul "Gândul", din data de 27 octombrie 2005: "Nu mi-a făcut plăcere această ştire", spune doamna Monica Macovei, referindu-se la punerea în libertate, din lipsă de probe, a directorilor constănţeni de către judecătorii bucureşteni. Nu se poate, este - cel puţin pentru mine, ca profesionist al legii - inadmisibil ca un alt profesionist al legii să aibă o asemenea opinie. Ca în toate, tocmai bunul simţ este ignorat la noi. Asta îmi aminteşte şi de ţinuta justiţiară a lui Traian Băsescu care are modul său propriu de a lectura Constituţia, o viziune proprie de reformă care începe cu suprimarea opoziţiei, un stil de persuadare ce nu concepe opinia contrară. Mi s-ar putea replica, la toate acestea, că Europa asta vrea de la noi, vrea rezultate, vrea corupţii după gratii sau, după spusa doamnei ministru, "vor să vadă cu ochii lor cum funcţionează justiţia". Şi ce vreţi să le oferiţi acum ?! O rafală de retorică prin care cereţi magistraţilor intransigenţă şi grabă în judecăţi şi decizii ?! Încropeli de probe în dosare penale complexe, probe ce pot fi răstălmăcite de avocaţi isteţi ?! Soluţii pripite în dosare necoapte încă, pentru judecată ?! Faceţi aceasta şi veţi fi protagoniştii unei farse generale care se va desluşi, până la urmă, şi pentru care România însăşi va pierde. Riscaţi să aruncaţi justiţia într-un seism cu foarte triste consecinţe pentru ea însăşi. A chema acum judecătorii pentru directive şi sfaturi, pentru a-i învăţa cum să judece, mi se pare o atitudine puerilă. Mai mult, a le preda sau impune să judece într-un anumit fel, înseamnă, de fapt, imixtiune în libertatea şi independenţa lor şi a justiţiei însăşi. Acesta este un aspect cu adevărat grav, mult mai grav decât afacerea "Telefonul". Când premierul Tăriceanu a afirmat că "Guvernul nu va ezita să folosească toate pârghiile, pentru eficientizarea justiţiei", am simţit că ceva nu este în regulă. O pârghie posibilă o constituie liberul arbitru al doamnei ministru care poate dispune de numiri şi poate propune, oricând, nume noi. Ce libertate mai este aceea care stă sub spectrul coerciţiei politice ?! Cât de liber este magistratul să judece, dacă poate fi, oricând, revocat din funcţie, pentru că modul său de lucru şi de analiză nu convine puterii politice ?! Unde se regăseşte independenţa justiţiei, vă întreb ?! Vă mulţumesc. (aplauze)
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Invit la microfon pe doamna senator Vedinaş Verginia, din partea Grupului parlamentar al Partidului România Mare. Urmează domnul senator Neculai Apostol.
	Doamna Verginia Vedinaş: Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Distinşi colegi, Vă mărturisesc că această declaraţie politică am redactat-o în urma unor dezbateri care au avut loc în grupul nostru parlamentar şi doresc prin intermediul ei să protestez în nume personal, dar şi al colegilor mei din Grupul parlamentar al PRM împotriva modului în care au fost concepute şi se derulează dezbaterile asupra proiectelor de lege privind bugetul în comisiile reunite ale celor două Camere. Este vorba, în principal, de instaurarea unui regim care apreciem că afectează într-un mod grav statutul nostru de parlamentar. Domnilor colegi, Ca parlamentari, în general, şi ca reprezentanţi ai unor judeţe, în particular, am redactat o seamă de amendamente pe care le-am înregistrat în termeni legali la comisiile de specialitate. În ceea ce mă priveşte, am solicitat de la Consiliul judeţean Bihor un material în care au fost cuprinse nevoi suplimentare ale judeţului, l-am prelucrat sub formă de amendamente şi l-am înregistrat la comisia de specialitate. Comisia a instituit reguli care au anihilat, în opinia noastră, semnificaţia efortului pe care l-am întreprins şi au întronat o atmosferă de un formalism condamnabil, excesiv, având în vedere importanţa legii. Astfel, amendamentele care nu conţineau sursa de finanţare, nici măcar n-au fost supuse la vot. Au fost respinse din start, ca şi când n-ar fi existat. Pentru celelalte amendamente s-a stabilit un termen maxim de un minut de susţinere şi s-au supus la vot, fiind aproape în bloc respinse. Semnalez şi faptul că organizarea a fost deficitară, în sensul că nu am fost anunţaţi din timp asupra momentului în care amendamentele formulate de noi urmează să fie luate în dezbatere. Domnilor colegi, statutul nostru de parlamentar presupune, ca şi elemente fundamentale, dreptul de iniţiativă legislativă şi dreptul de a formula amendamente asupra proiectelor de lege supuse spre aprobare Camerelor Parlamentului. Legea bugetului de stat este actul normativ care cuprinde veniturile şi cheltuielile planificate a se realiza într-un an, pe domenii de activitate. Ea reprezintă, practic, sursa legală pentru cheltuielile care se vor realiza în anul pentru care se întocmeşte bugetul respectiv. Ce sursă de finanţare ni se pretinde nouă, senatorilor, să specificăm? Obligaţia instituită prin art. 138 alin. 5 din Constituţie trebuie să se aplice celorlalte legi speciale, elaborate în cursul anului bugetar, prin care se instituie cheltuieli suplimentare şi suntem de acord că, în această situaţie, trebuie să precizăm sursa de finanţare. Nu, însă, în ceea ce priveşte amendamentele noastre la Legea bugetului. Este, de aceea, necesar ca toate amendamentele înregistrate în termen legal la comisiile de specialitate să poată fi susţinute, să se supună la vot, iar cele respinse să fie cuprinse în anexa privind amendamentele respinse, ca să le putem susţine în plenul Camerelor reunite. Nu este admisibil ca o regulă procedurală să suprime dreptul nostru ca parlamentari de a formula amendamente şi a le susţine, atât în comisii, cât şi în plen. Am trăit experienţa privind Regulamentul Senatului, când o negociere politică a făcut să fie aruncate la coş amendamentele la care am trudit unii dintre noi. Se repetă experienţa cu Legea bugetului de stat. Este regretabil că încet, dar sigur, se instaurează un stil de activitate care afectează statutul nostru de parlamentari şi pe care vă propun să-l eliminăm, din timp, pentru a nu deveni un stil de lucru la Parlament, care reprezintă, potrivit Constituţiei, organul suprem reprezentativ şi care nu cred că ar fi benefic pentru nici unul dintre noi. Vă mulţumesc.(aplauze)
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă mulţumesc.
	Invit la microfon pe domnul senator Apostol Neculai. Urmează domnul senator Cristian Cucuian. Domnule senator, aveţi cuvântul.
	Domnul Neculai Apostol: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor senatori, Declaraţia mea politică de astăzi se va intitula: "Cum vom diminua decalajele existente între România şi Uniunea Europeană?" Decalajele economice existente între România şi statele Uniunii Europene au cauze complexe, unele de factură istorică, care ţin de sisteme economice diferite, dar şi de natură psihologică, dacă ne gândim la diferenţele de mentalitate şi chiar de educaţia muncii. Era normal să existe aceste decalaje. România a funcţionat decenii întregi cu o economie puternic centralizată, etatistă, dirijistă, intens planificată - planificare care, de altfel, ne-ar trebui şi astăzi - şi conexată intereselor economice ale CAER şi rolului care ni se rezervase în economia şi diviziunea producţiei din blocul comunist. Dincolo, în spaţiul Uniunii Europene, s-a consacrat, tot de decenii, economia de piaţă funcţională, extrem de concurenţială, de mare randament şi productivitate, cu anume contingentări, specializări şi opţiuni economice pentru fiecare stat, dar şi cu o planificare extrem de riguroasă. Timpul irosit după 1989 cu experimente politice şi economice de tot felul, din patru în patru ani, cu sinuozităţi şi reveniri, a însemnat risipirea unor resurse economice materiale, financiare şi chiar umane, şi amplificarea acestor decalaje economice pentru atenuarea cărora este necesar acum un efort extraordinar de mare. Practic, ne-ar fi necesară o creştere economică anuală de 7-8%, măcar 8 sau 10 ani, pentru ar recupera rămânerile în urmă în condiţiile unei dinamici de recesiune economică la scară mondială şi a generalizării tendinţelor de globalizare economică. Or, nici celelalte ţări europene din Asia sau Statele Unite ale Americii, nu vor încremeni în proiecte, aşteptându-ne pe noi. Importantă este dinamica, tendinţa de diminuare a acestor decalaje şi nu amplificarea acestora. Dragi colegi, suntem obligaţi să ne propunem atenuarea acestor decalaje economice, pentru că eliminarea lor este, practic, imposibilă, iar avansul ţărilor Uniunii Europene este prea amplu. Punctul de plecare în acest proces dificil şi complex este respectarea legislaţiei economice. Trebuie să recunoaştem că nu am avut curajul de a promova şi realiza la timp acele reforme care ne-ar fi putut plasa într-o zonă de competitivitate apropiată Uniunii Europene, atunci când gradul de suportabilitate a acestor demersuri era mult mai generos. Fără stabilitate legislativă nu putem vorbi de stabilitate macroeconomică, de menţinerea unei inflaţii la valori rezonabile, de creştere economică sănătoasă şi durabilă. Dacă tot vom schimba regulile jocului, în timpul meciului, din patru în patru ani, ce fel de strategie de dezvoltare economică, de plasamente investiţionale pe termen mediu şi lung mai putem gândi, când chiar şi datele unui simplu plan de afaceri devin instabile şi incerte. La nivel naţional trebuie gândită şi întocmită o astfel de strategie de dezvoltare economică, în care să fie evaluată sincer performanţa fiecărui domeniu de activitate, viabilitatea şi locul său în economia de piaţă funcţională, resursele existente, gradul de tehnologizare, strategie pe baza căreia să poată fi definite ţintele de dezvoltare, necesarul tehnologic, dinamica şi calificarea forţei de muncă şi chiar orientarea şcolară. Acum totul curge cam la întâmplare: haotic, inerţial, aş putea spune, fără o strategie clară de dezvoltare economică secvenţială, pe termen mediu şi lung, care să fie acceptată de tot spectrul politic. Fără o abordare coerentă a unei strategii de dezvoltare economică pe termen mediu şi lung, strategie care să nu comporte nici o conotaţie sau ingerinţe politice periodice, n-are rost să ne închipuim că aceste decalaje se vor reduce de la sine sau ni le vor reduce alţii, de grija sau de dragul nostru. Distinsă asistenţă, desigur că suma efectelor atenuării decalajelor economice este sau ar trebui să fie pozitivă, deziderat care nu înseamnă că nu vor fi destule costuri sau sacrificii, în primul rând, cu mare impact social, dar cu o bună perspectivă pe termen mediu şi lung. Aderarea la Uniunea Europeană presupune acceptarea de către România a principiului liberei circulaţii a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor, a capitalului, fără nici un fel de protecţie tarifară vamală. Or, mare parte din economia românească este ,totuşi, departe de nivelul de performanţă, de standardele de productivitate tehnologică şi umană, de calitatea bunurilor şi serviciilor din Uniunea Europeană, iar economia de piaţă nu iartă. Concurenţa este extrem de dură, iar cine nu face faţă este rapid eliminat, locul fiind instantaneu ocupat de un alt competitor viabil. În Uniunea Europeană se înregistrează de ceva vreme o criză de supraproducţie. Un excedent care-şi caută debuşee, pieţe de consum, iar agricultura europeană este contingentată tocmai pentru a încerca limitarea acestor supraproducţii care ar duce la prăbuşirea preţurilor. Noi suntem acum în faza perspectivei dezolante de a deveni o piaţă de consum, un bazin furnizor de mână de lucru încă ieftină şi puţin pretenţioasă, o ţară cu ceva resurse minerale şi energetice interesante. De exemplu, lipsa de performanţă în agricultură, după lungi şi grele negocieri ale capitolului respectiv de preaderare şi a contingentelor aferente, va elimina mulţi producători autohtoni de pe piaţă, gol de piaţă care va fi imediat ocupat de producători nu autohtoni, ci de producătorii din Uniunea Europeană. Consider că în timpul scurt care a mai rămas, până în momentul 1 ianuarie 2007, Guvernul României, Ministerul Agriculturii, trebuie să identifice soluţii, să structureze proiecte de modernizare a agenţilor economici, cărora li s-a acordat un termen de graţie pentru aducerea acestora la standardele Uniunii Europene, să atragă finanţări externe consistente, astfel încât integrarea europeană să reprezinte un proces firesc, nu doar o decizie politică. Cel puţin o perioadă, efectele integrării vor fi stranii, dacă nu chiar perverse. Circulaţia forţei de muncă va face ca românii să muncească în exterior pe lefuri mai bune ca în ţară, dar mai mici decât ale europenilor. Experţii străini vor veni să lucreze în România pe lefuri europene, sifonând capitalul românesc. Piaţa bunurilor şi serviciilor va fi dominată de produse de import, proces care înseamnă, totodată, şi import de şomaj, iar infuziile de capital european sau multinaţional vor absorbi, în final, şi bruma de capital românesc. Integrarea europeană este, însă, singura alternativă şi opţiune viabilă, iar noi trebuie, totuşi, să credem că vom reuşi să reducem aceste decalaje economice. Cel puţin o vreme, percepţia va fi de perpetuare a diferenţelor actuale, resimţită, în principal, în nivelul de trai şi dimensiunea costurilor sociale. Vor fi destule frustrări şi nemulţumiri legate de impresia că deşi toţi, cetăţeni europeni, multe atributuri ne vor consacra drept cetăţeni europeni de rangul trei sau chiar patru. Până la urmă, dragi colegi, toate zbaterile noastre în Parlament sau ale Guvernului României nu au nici o valoare sau nici un sens, dacă economia nu resimte o creştere sănătoasă, iar simplul cetăţean nu regăseşte roadele acestui fenomen într-un nivel de trai mai bun. Vă mulţumesc. (aplauze)
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Mulţumesc.
	Invit la microfon pe domnul senator Cristian Cucuian, din partea Grupului parlamentar Dreptate şi Adevăr PNL-PD. Urmează domnul senator Otilian Neagoe. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Cristian Cucuian: Mulţumesc, domnule preşedinte. Decizia Guvernului de a renunţa, deocamdată, la Acordul cu Fondul Monetar Internaţional, după ce ani la rând, opinia publică a fost ţinută în impas cu încheierea unui atare acord, a generat în mod firesc poziţii şi opinii diferite. De fapt, acordul existent cu FMI rămâne valabil până la mijlocul anului 2006, când expira oricum, însă Executivul nu se va mai simţi legat de părerile Fondului asupra politicilor sale financiare. Consider că blocarea Acordului cu FMI este o oportunitate pentru ca România să demonstreze că se poate gestiona şi singură. Fondul consideră, de pildă, nerealist proiectul de buget pe 2006, declarându-l inflaţionist din pricina creşterilor salariale, fără acoperire, pe care la include. Cele patru creşteri de salarii din ultimul an au însă la bază realizările din economie. Pe bună dreptate, românilor li s-a spus ani de zile că o ţară nu poate consuma mai mult decât produce. Se pare că a venit momentul în care corelaţia salarii-productivitate să acţioneze în favoarea majorării salariilor. Apreciez ca exagerate pretenţiile FMI legate de deficitul extern. Una este să ai deficit strâns şi alta este să faci un excedent. FMI dorea ca acest deficit extern, produs exclusiv de sistemul privat, să fie acoperit de cel public, lucru care nu este corect. Ce vor spune investitorii străini, până una alta? În ochii investitorilor contează mai ales performanţele economice ale unei ţări. Or, România se prezintă bine sub acest raport cu o creştere economică importantă, cu inflaţie în scădere şi cu perspective de a atrage în continuare investiţii externe. Polonia, Cehia, Ungaria nu mai au, de altfel, nici un acord cu FMI şi nu s-a întâmplat nici o tragedie. România punctează în prezent un deficit bugetar de numai 0,5% faţă de limita de 3% stabilită pentru ţările Uniunii Europene. După ani grei de aşteptare generală industria românească începe să contribuie cu o valoare adăugată apreciabilă a produselor sale, nefiind doar beneficiara unei mâini de lucru ieftine şi a unui nivel de trai scăzut. Practic, ce câştigăm? Nu mai creşte TVA, avem posibilitatea să investim mai mult în construirea de drumuri. Intr-un timp scurt vom avea mai mulţi bani de cheltuit pentru sănătate, educaţie, cercetare, iar din liberalizarea contului de capital vom avea mai multă valută în ţară. Mai devreme sau mai târziu, acordul cu FMI trebuia să înceteze. Capacitatea de gestiune a politicilor economice există în România, depinde cum poate fi administrată. A te descurca singur înseamnă să porneşti de la ideea că vei respecta două lucruri: îţi vei asuma responsabilitatea şi vei fi disciplinat. În momentul de faţă, cele mai important lucru este să ne construim un buget solid, din da care să ne permitem să ne asigurăm celelalte acorduri pe care România le-a încheiat până în prezent. Vă mulţumesc. (aplauze)
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă mulţumesc.
	Are cuvântul domnul senator Otilian Neagoe, din partea PSD. Urmează domnul senator Şerban Cezar Strătilă. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Otilian Neagoe: Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Doamnelor şi domnilor senatori, mi-am intitulat declaraţia politică de azi, "Braşovul sub semnul nepăsării guvernamentale". Braşovul se află în pragul unui colaps economic şi social. Braşovul, un oraş care, altădată, avea o industrie bine dezvoltată şi care dădea ţării profit şi export de bună calitate, iată că astăzi se confruntă cu o criză de amploare. La nivelul judeţului Braşov, în 1990, lucrau 300.000 de salariaţi. Astăzi Braşovul mai are 166.000 de salariaţi. Dacă în 1990 erau 300 de agenţi economici, astăzi Braşovul are 28.000 de agenţi economici. A fost, în aceşti ani, o restructurare economică de amploare. Dar, din păcate, această restructurare economică de amploare a însemnat numai şi numai disponibilizări. Din păcate nu s-a produs şi o restructurare tehnologică. Şi trebuie să vă exemplific cu câteva cifre pentru a vedea care au fost proporţiile disponibilizărilor în aceşti 15 ani. Dacă în 1990 la ROMAN S.A. lucrau 24.000 de persoane, astăzi mai lucrează 2000 de angajaţi. La TRACTORUL lucrau în 1990 peste 22.000 de persoane. Astăzi mai sunt 3.300 de angajaţi. În industria de apărare de la Braşov lucrau, în 1990, peste 30.000 de angajaţi. Astăzi mai lucrează doar 3000. La Făgăraş, la NITRAMONIA, lucrau circa 6-7.000 de angajaţi. Astăzi mai lucrează 1.100 şi exemplele ar putea continua. Sigur că Braşovul a reprezentat mereu pentru România o zonă economică foarte puternică. Există o tradiţie industrială de zeci de ani la Braşov care, din păcate, astăzi traversează o criză de amploare. Braşovul a trebuit să suporte, în anii 1970, un şoc social foarte mare deoarece, ca urmare a politicii statului de atunci, s-a dezvoltat la Braşov o megaindustrie, care a însemnat şi suportarea de către Braşov a unui exod rural de mare amploare, municipiul Braşov şi-a dublat populaţia între 1970 şi 1980 de la 170.000 de locuitori la circa 340.000 de locuitori. După 1980 a început un declin economic, dar după 1990 trebuie să mai spunem că şi exportul care însemna foarte mult pentru economia judeţului s-a diminuat foarte mult. În anul 2000, la Braşov, exportul a însemnat circa 200 milioane dolari. Între anii 2001-2004, ca urmare a unor politici mai puternice, mai bine susţinute de către Guvern, a început la Braşov să crească exportul. Exportul a crescut de la 200 şi ceva de milioane de dolari, în 2000, la 760 milioane în 2004. Deci, iată că, în condiţiile în care s-a redus foarte mult forţa de muncă, în condiţiile în care nu s-a făcut o restructurare tehnologică, exportul a crescut la Braşov. Asta înseamnă că la Braşov se mai poate face performanţă economică, se mai poate face performanţă industrială. La această oră, în aceste condiţii deosebit de grele, totuşi se exportă autoutilitare pentru pompieri în Irak, la o comandă a SUA, se exportă tractoare în Egipt şi Turcia, există o solicitare de la o firmă din SUA pentru 5000 de tractoare, se exportă rulmenţii, se exportă motoare electrice. Concluzia este că Braşovul încă dispune de o infrastructură care poate să producă lucruri de calitate. De aceea, este nevoie de un sprijin economic, de o intervenţie imediată şi urgentă din partea Guvernului, din partea statului. Nu este vina Braşovului că la un moment dat, în anii '70 s-a dorit dezvoltarea unei megaindustrii în această zonă. Pentru că, iată, această înjumătăţire a locurilor de muncă, de la 300.000 de locuri de muncă la 100-166.000 de locuri de muncă, cât are judeţul Braşov la această oră, a adus judeţului, din păcate, o polarizare socială foarte mare, a adus judeţului multă sărăcie. În cartierele Braşovului s-a acumulat, pe lângă sărăcie, şi multă infracţionalitate. Observăm astăzi ce se întâmplă în Occident. Ne pasc pericole foarte mari în această zonă, dacă nu vom interveni cu măsuri rapide pentru a înfiinţa locuri de muncă, pentru a sprijini mai mult judeţul Braşov. Şi nu sunt lucruri care nu stau la îndemâna Guvernului. Este nevoie, în primul rând, de investiţii mai mari în infrastructură. În 2004 lucrurile erau rezolvate pentru a începe autostrada Bucureşti-Braşov. În acest an trebuia să înceapă tronsonul de autostradă Predeal-Codlea. Din păcate, acest proiect nu a mai început şi nici în 2006 în proiectul de buget, nu sunt alocate sume pentru această autostradă. Nu sunt prevăzute fonduri în 2006 nici pentru ocolitoarea Braşovului, care are, de asemenea, o însemnătate foarte mare pentru Braşov. Braşovul, la această oră, este sufocat, este traversat de 5 drumuri judeţene. În condiţiile în care vrem să facem turism, în condiţiile în care...
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnule senator, numai o secundă. Vă rog, interviurile se dau afară, stimată doamnă senator. Vă rog să părăsiţi sala. Vă rog foarte mult imediat să părăsiţi sala. Vă rog să vă ocupaţi locurile. Domnilor senatori, vă rog să vă ocupaţi locurile. Vă rog să mă scuzaţi, domnule senator. Aveţi cuvântul.
	Domnul Otilian Neagoe: ...în condiţiile în care, în anii trecuţi s-au făcut din partea Guvernului eforturi pentru a dezvolta o reţea de drumuri turistice care puteau să ajute economia judeţului, iată că, acum, sunt alocate fonduri foarte mici pentru aceste drumuri. În anul 2006 sunt prevăzute numai 60 miliarde lei pentru reparaţii şi modernizări la drumuri judeţene. Este, de asemenea, necesar să sprijinim la Braşov, în mai mare măsură şi zona de protecţie socială. Avem, la această oră, la Braşov, 21.000 de şomeri. Anul viitor vor ieşi din plată circa 10.000 de oameni care au fost disponibilizaţi de la ROMAN, de la TRACTORUL, deci iată o problemă de maximă importanţă pe care trebuie să o tratăm cu toată seriozitatea. Nu trebuie să uităm că Braşovul are şi o reţea şcolară foarte puternică. Din păcate, nemaipariindu-se pe industrie, foarte mulţi tineri nu-şi îndreaptă opţiunile de pregătire profesională în direcţia industriei şi am ajuns la această oră ca Braşovul să fie deficitar la prelucrători prin aşchiere, ca Braşovul să aibă un deficit de ingineri. Mulţi dintre cei care erau pregătiţi, mulţi dintre specialiştii din aceste zone au plecat în străinătate, mulţi dintre ei probabil că vor mai lucra mult timp în străinătate, dar avem nevoie ca tinerii noştri să-şi îndrepte gândurile către industrie. România are nevoie de industrie. Braşovul, într-adevăr, are un interes pentru industrie, dar cred că, în primul rând, interesul aparţine României. Doamnelor şi domnilor, de aceea este nevoie de intervenţia Guvernului, este nevoie de intervenţia statului.
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă mulţumesc, domnule senator.
	Domnul Otilian Neagoe: Joseph E. Steglitz spunea, în cartea lui despre globalizare (Schatten der Globarizirung), că "este nevoie de intervenţia Guvernului, este nevoie de intervenţia statului pentru a corecta eventualele dezechilibre care apar". Eu cred că la Braşov este nevoie de acest lucru. Am făcut zilele trecute o scrisoare deschisă către primul-ministru al Guvernului şi am solicitat o delegaţie guvernamentală care să vină să analizeze la Braşov, împreună cu autorităţile locale, această stare deosebit de gravă. Mizez pe faptul că acest lucru se va întâmpla, iar Braşovul va rămâne în prim-planul performanţei economice. Vă mulţumesc pentru atenţie. (aplauze)
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Vă mulţumesc.
	Invit la microfon pe domnul Cezar Şerban Strătilă, din partea Grupului parlamentar Dreptate şi Adevăr PNL-PD. Aveţi cuvântul.
	Domnul Cezar Şerban Strătilă: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor senatori, De câteva săptămâni încoace asistăm la tot felul de scandaluri în mass-media cu privire la mediul politic. Apar diverse scenarii conform cărora se cercetează tot felul de afaceri ilicite, presa devine un justiţiar, grupuri de interese de sorginte securisto-comuniste cu parfum europeano-american presează atât guvernarea, cât şi opoziţia, precum şi puterea judecătorească sau îi şantajează pe liderii politici. Totul se întâmplă ca şi cum ne-am afla în faţa unor filme poliţiste cu iz de science-fiction. Zilele trecute s-a vrut crearea unei crize politice, din fericire eşuată, care ar fi putut bloca reformarea sistemului politic, a sistemului judecătoresc, a sistemului public şi chiar intrarea în Uniunea Europeană. Există, în momentul de faţă, o serie de personaje ce interpretează, în best-seller-ul vieţii lor, roluri de factori decizionali care boicotează orice încercare de modernizare a societăţii româneşti. Aceste personaje pun interesul personal deasupra celui naţional, creând tensiuni în rândul coaliţiei guvernamentale, tensiuni menite să compromită efortul făcut de actuala guvernare în sensul reformării şi modernizării societăţii româneşti. Pornind de la aceste considerente, se poate observa că un sistem ticăloşit încearcă prin orice metode să supravieţuiască, hrănindu-se din idealurile populaţiei şi diminuându-i speranţa într-un trai mai bun. Ca o ariergardă a acestui sistem, PSD vehiculează peste tot incapacitatea actualei puteri de a gestiona problemele ţării, sperând într-o revenire la guvernare care să aibă ca efect consolidarea grupurilor de interese ce se simt ameninţate de construcţia instituţională a ţării. Folosindu-se de lupta între coaliţie şi sistem, liderii social-democraţilor au găsit cuiul lui Pepelea, solicitând demisia de onoare a premierului pentru telefonul dat procurorului-şef cu privire la anchetarea omului de afaceri Dinu Patriciu, precum şi demisia tuturor celor implicaţi în acest scandal. Parafrazându-l, parcă, pe Caţavencu, "în interesul ţărişoarei mele România", citez: "PDS-ul consideră..." asistă la lupta de gherilă care se desfăşoară între cele două Palate, Guvern şi preşedinte, în timp ce agenda cu problemele reale ale cetăţenilor este uitată". Ce frază cutremurătoare! Ce populism ieftin care începe să plictisească pe toată lumea, prin care oamenii fostei guvernări vor să pară că-şi aduc aminte de cetăţeni. Folosind astfel de metode, social-democraţii încearcă să abată atenţia de la lupta contra corupţiei, ce afectează piramida relaţională a propriilor tovarăşi, la chestiuni ce privesc organizarea internă a unei alianţe politice. Profitând de mediatizarea unor subiecte ce stârnesc interesul publicului, ariergarda sistemului pregăteşte un scenariu de compromitere a actualei guvernări, cu unicul scop de a obţine rezultate în beneficiul propriu şi, evident, în dezavantajul naţiunii române. Stimaţi colegi, ţinând cont de cele prezentate mai sus, se pune o întrebare: ce opţiuni avem pentru viitorul acestei ţări? Un drum fără perspectivă, creat de moştenirea unui sistem perimat, dar şlefuit puţin în stil occidental, sau o cale modernă de integrare respectabilă în Uniunea Europeană? Vă mulţumesc. (aplauze)
	Domnul Nicolae Văcăroiu: Stimaţi colegi, am încheiat declaraţiile politice.