|
Doamna Cornelia Negruț: "Religia în școli, dimineața de după noapte a copiilor noștri!" Rar mi-a fost dat să văd o dezbatere publică mai sterilă și mai inutilă decât cea referitoare la religia în școli. Religia în școli e asemenea dimineții după noapte, asemenea glasului mamei în poarta destinului său, asemenea anotimpurilor, succesiunii lor. E asemenea vieții ce-o trăim în fiecare zi, e plenitudinea din respirația vieții! Din nefericire, învățământul nostru a uitat să formuleze acest lucru, respectiv să facă în așa fel încât această disciplină să nu fie considerată o disciplină la modul propriu al cuvântului. Responsabilii educației naționale ar fi trebuit să facă ca religia în școli să fie înțeleasă în firescul existenței copiilor noștri. Cu alte cuvinte, să facă parte din autenticul vieții lor. Religia nu e o disciplină asemenea oricărei alte discipline. E unică în toate. Cum poți să formulezi acest lucru fără a-l gândi altfel decât în mod normal? În zilele noastre însă, normalitatea noastră în anormalitatea ei formulează sentințe, judecăți de valoare, ierarhii minimaliste, dezbateri și discuții inutile. Normalitatea noastră uită să ne ducă pe noi, pe fiecare dintre noi, în sublimul destinului, ca ființe ce trebuie să-l trăim, nu să ne fie trăit. Cum să oferim copiilor noștri neșansa asta a noastră, a celor care nu am avut această oportunitate de a învăța despre Dumnezeu în școală? Cum să ne îngăduim această anomalie? Am trăit-o noi, iar acum ce facem, predăm ștafeta neputinței noastre? Împărțim religia pe tarabele neverosimilului? Păcat că avem tendința nefastă de a uita totul cu prea mare repeziciune. Uităm de atâtea cupluri care se fereau să se cunune în biserici de teama sistemului, de teamă, de fundamentala teamă. Dacă atunci le-ar fi spus cineva că în alte timpuri copiii lor vor avea șansa de a pune pe băncile lor manualul de religie, cu siguranță viața lor de odinioară ar fi părut altfel... Uităm totul, uităm să ne îngăduim pe noi înșine, până la urmă, sub tot ce Dumnezeu ne-a oferit cu atâta iubire. Decizia Curții Constituționale de a obliga părinții să își înscrie copiii la ora de religie și, implicit, predarea acesteia cu consimțământul aferent are, pe lângă ilarul ei, și o parte bună. Mă refer la faptul că foarte mulți părinți, de obicei ocupați, vor avea astfel șansa de a veni la școală până în 6 martie pentru a depune cererea respectivă și, implicit, pentru a se interesa de modul în care copiii lor se implică în procesul de învățământ. Deși este greu de crezut, mai există totuși părinți care nu dau cu anii pe la școală, din comoditate, din lipsa timpului, sau chiar din dezinteres pentru soarta copilului. Acum însă, odată cu depunerea acestei cereri, acești părinți au ocazia de a-și dovedi bunele intenții, de a-și demonstra lor înșiși că nu sunt părinți doar cu numele... Din păcate, am auzit că există și părinți care se opun ca odraslele lor să participe la ora de religie. Este dreptul lor, conferit de o democrație încă incipientă, interpretabilă în stil dâmbovițean, și destul de greu de înțeles, pentru unii. Acești părinți trebuie însă să aibă grijă de copiii lor în ora de religie pe care nu o vor. Școala nu își asumă această atribuție, și cred că procedează corect. Și atunci, să nu ne mai mirăm că elevii care nu vor frecventa ora de religie vor ajunge pe străzi și vor învăța alte lucruri decât credința în Dumnezeu, miturile adevărate, buna-purtare și buna-cuviință. De ce? Pentru că așa vor părinții lor! Religia în școli nu trebuia să fie nici obiect de discuții, nici subiect de controverse. Religia este ca Soarele pentru Pământ. Sunt convinsă că mulți dintre noi, cei care nu am avut această ocazie, am fi fost fericiți să învățăm religia în școlile comuniste, inclusiv unii responsabili din politică. Poate astfel ar fi fost evitate multe din lucrurile petrecute acum, și în politică, și în societate...
|
