Camera Deputatilor

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Invit la microfon pe domnul senator Adrian Păunescu, Grupul parlamentar al PSD.

Urmează domnul senator Ivan Cismaru.

Domnul Adrian Păunescu:

Astăzi, domnule președinte, doamnelor și domnilor colegi, a venit vremea să ne amintim de o trăsătură fundamentală a spiritualității românești, să încercăm să observăm că, la 15 iunie 2005, se împlinesc 116 ani nu de la moartea lui Eminescu, ci de la asasinarea lui într-un ospiciu din România.

Insist asupra acestei deosebiri de fond între moarte și asasinare, pentru că mi se pare că atitudinea față de Eminescu, în acea clipă și în acea vreme, reprezintă parcă un model al atitudinii mai generale față de cultură în vremea pe care o trăim. Cultura rămâne - iată - să se chivernisească singură, într-o perioadă istorică în care atâtea dintre lucrurile care au putut participa la exprimarea spirituală a unui neam s-au stins și oamenii de vârf ai spiritualității naționale mor, pe rând, parcă într-o necunoaștere generală a morții lor.

De ce ne interesează Eminescu la 116 ani de la plecarea lui dintre noi? Dintr-un motiv simplu și direct, pentru că el face parte din structura neamului românesc, el face parte din felul nostru de a fi, el ne-a dat, înseninată și curată, limba română pe care o vorbim astăzi și pe care nu reușim să o stâlcim, în măsura în care am putea-o stâlci dacă modelul eminescian ar fi mai puțin important pentru noi. Limba română sună eminescian și gândirea noastră este îndatorată lui Eminescu.

Acolo unde istoria și geografia nu se pot împlini, iată, la Răsărit și la Nord, spre Basarabia și Bucovina de Nord, acolo unde realitățile statale contrazic realitatea ființei românești, Eminescu ține loc de istorie și geografie. În Eminescu ne regăsim cu tragicii poeți ai Bucovinei de Nord, hăituiți, însingurați și uitați de București; în Eminescu ne regăsim cu marii poeți ai Basarabiei și unirea cea profundă în Eminescu este realizată.

Atunci când nu putem vorbi despre România întreagă, ne întoarcem la Eminescu și acolo, printr-o compensație istorică și destinică, o regăsim întreagă, "De la Nistru pân'la Tisa". Probabil că va rămâne nostalgia tuturor generațiilor, care vor veni, acest vers, simplu și tragic, al lui Eminescu: "De la Nistru pân'la Tisa" și probabil că se va auzi mereu acel plâns, pe care el l-a auzit întâiul și care a fost atât de puternic și atât de convingător pentru nația sa încât tratatele de pace în genunchi, pe care România a trebuit să le suporte, au interzis, între altele, și realitatea marii poezii "Doina" a lui Mihai Eminescu.

De aceea ne întoarcem la Eminescu ori de câte ori avem de străbătut un impas, de aceea ne întoarcem la Eminescu ori de câte ori avem de mers către continentul firesc al mărcii noastre stilistice, către Europa, pentru că Eminescu, și în această privință, a fost un înainte-mergător și a scris reportajul de geniu al ieșirii noastre în lume, numai că el a fost mereu atent la poziția în care românul iese în lume, poziția de demnitate care este elementară pentru oricare dintre națiile lumii și, cu atât mai mult, este elementară pentru un popor lovit de atâtea ori în istorie, din puncte cardinale diferite.

Am străbătut cu toții perioada contestării lui Eminescu. În urmă cu câțiva ani era o modă de a se afirma a unor oameni nu destul de substanțiali în ei înșiși. Ei făceau apel la atacul împotriva lui Eminescu pentru a ieși la lumină.

I-au măsurat picioarele și unii s-au referit la cantitatea de păr de pe picioarele lui Eminescu. În dizgrațioase pamflete l-au făcut protolegionar și asta numai pentru că l-a preocupat ideea națională. L-au făcut paranoic, de fapt, așa cum îl făcuseră și pe Mihai Viteazul.

Sigur că toate au trecut și că, poate, ecuația întoarcerii la o lectură a lui Eminescu, în condițiile noului mileniu se bazează și pe încercarea de a polemiza cu detractorii lui.

Poate că vom regăsi prospețimea de a-i spune lui Eminescu: "bun venit în acest nou mileniu", pentru că el este poetul eternității românești, însumând suferința românească și aspirația românească.

În momentul cel mai inspirat al apropierii mele de Eminescu, am scris un poem care se numește "Remușcarea Eminescu" și care este, cumva, descrierea stării noastre de spirit de după momentul în care Eminescu a fost lăsat să fie lovit de o piatră într-un sanatoriu din București.

Sigur că nimeni nu este vinovat, până la urmă, de întâmplări pe care cel ce le-a provocat, acel nebun care le-a provocat, nu le înțelegea.

Totuși, eu văd un simbol în felul de a se afla al poetului național în fața primejdiei și cred că trebuie să ferim cultura națională din fața primejdiei. Cred că nu ar mai trebui să ne zgârcim la tărâțe, cred că nu ar mai trebui să ne batjocorim oamenii de cultură prin indiferență, ci să facem gesturile pe care le putem face, pentru a le tempera moartea care, și așa, vine prea repede pentru toți pământenii.

Ziceam că am scris acest poem "Remușcarea Eminescu", firește, niciodată nu este timp pentru lucruri esențiale, am să vă citesc doar câteva strofe din el, pentru că el a sublimat întreaga mea gândire despre el.